Puterile inexplicabile ale animalelor

Animalele poseda capacitati naturale neobisnuite, pe care oamenii le-au pierdut. Dupa cinci ani de cercetari intense, marele biolog englez Rupert Sheldrake trage concluzii finale legate de puterile inexplicabile si misterioase, proprii speciei animale. Caini care anticipeaza intoarcerea stapanului, pisici care "raspund" la telefon atunci cand persoana de care sunt atasate este la celalalt capat al firului, cai care se intorc acasa pe drumuri pe care nu le cunosc, animale care presimt iminenta unui cutremur. Toate aceste comportamente sugereaza existenta unor anumite forme de perceptie, care depasesc criteriile stiintifice recunoscute in zilele noastre .

Stiinta cu ochelari de cal


Distanta care il desparte pe om de lumea animalelor e tot mai mare. Stimulata de catre stiinta si tehnologie, societatea noastra a generat o conceptie mecanica despre viata, care a rezultat din teoria carteziana conform careia omul si lumea functioneaza ca o masinarie. Animalele si plantele sunt considerate a fi programate, iar exploatarea lor este considerata ca un drept ce ni se cuvine. Totusi, cand se intorc acasa, oamenii se intalnesc cu bucurie cu companionii lor cu patru picioare, desi comportamentul lor ramane pentru ei o chestiune pur subiectiva sau privata. Oricat de dragi ti-ar fi pisica

sau cainele, e greu sa accepti ca au sentimente si probleme legate de psihic. In ce priveste stiinta oficiala, tot ce nu poate fi inteles e trecut la "paranormal".

Demersul experimental al lui Rupert Sheldrake


Dar Rupert Sheldrake a ales sa ignore aceste tabuuri. Pentru el, este la fel de stiintifica orice metoda de investigare non-restrictiva, care permite confirmarea ipotezelor posibile, prin intermediul unui demers experimental.
In cursul cercetarilor sale, au fost folosite trei tipuri de anchete. La inceput au fost intervievate sute de persoane, familiare cu animalele: stapani de caini, veterinari, angajati ai gradinilor zoologice, crescatori etc. Astfel au fost culese peste 2000 de marturii care acrediteaza existenta unor facultati perceptive neobisnuite la necuvantatoare. Pe de alta parte, in Anglia si in America, au fost intreprinse sondaje in cadrul unor familii posesoare de animale, pentru a masura frecventa diferitelor tipuri de perceptie ale acestora. In sfarsit, increderea acordata de catre stapani animalelor a fost si ea examinata, gratie unor procedee experimentale riguroase.


Telepatia, simtul orientarii si premonitia


Rupert Sheldrake s-a ocupat de trei tipuri de perceptie intalnite la animale: telepatia, simtul orientarii si simtul premonitoriu.
Telepatia. Unii caini, cat si alte animale de companie, sunt in masura sa "cunoasca" momentul intoarcerii stapanului lor acasa. Camere de filmat ascunse au dovedit acest lucru, orele de intoarcere acasa ale stapanului si mijloacele de transport folosite fiind diferite. Unele animale raspund, de asemeni, prin intermediul telepatiei, la chemari sau chiar la semne. Unele stiu cine telefoneaza, iar altele reactioneaza atunci cand stapanul lor se afla in pericol, chiar daca acesta este la mare departare. Se presupune ca aceste comunicari telepatice se bazeaza pe niste legaturi, care nu sunt simple metafore, ci niste conexiuni reale, ce exista intre oameni si animale. Pornind de la o dubla radacina greceasca, cuvantul telepatie semnifica literal "sentiment la distanta". In momentul in care cainii raspund in mod telepatic stapanului lor, ei fac acest lucru din cauza ca pot capta, intr-un fel sau in altul, gandurile sau sentimentele acestuia.

Simtul orientarii. Porumbeii calatori si randunelele pot regasi cu usurinta locul de unde au plecat, dupa ce au zburat peste imense teritorii necunoscute, desi simtul olfactiv nu poate fi de ajutor in acest sens. Pisicile, cainii si caii sunt, de asemeni, capabili sa regaseasca drumul spre casa din locuri necunoscute si foarte indepartate. Este ca si cum un fir invizibil i-ar lega de caminul lor. Se mai intampla si ca aceasta legatura sa vizeze un om, unele animale fiind capabile sa isi regaseasca stapanul intr-un loc ce le este necunoscut.
Simtul premonitoriu. Unele premonitii se pot explica in termeni de stimuli psihici. Asa se intampla, cu siguranta, in cazul venirii unui cutremur de pamant sau in iminenta unei crize de epilepsie a stapanului, dar mai exista si alte imprejurari, mult mai misterioase.
Toate aceste lucruri tin de perceptii extra-senzoriale, ce se stabilesc dincolo sau in afara simturilor cunoscute. Stiinta nu poate progresa decat depasind limitele curente. Rupert Sheldrake a incercat sa demonstreze, cu cartea sa "Puterile inexplicabile ale animalelor", ca este posibil sa se ancheteze in mod stiintific in acest sens. Avem multe de invatat de la companionii nostri, si la fel, si ei de la noi.


Cainii


Cand Edward se intoarce la casa lui din Wickword, setterii sai irlandezi il asteapta de fiecare data in fata usii, pentru a-l primi. Sotia sa povesteste ca ei merg la usa cu 10-20 de minute inainte de venirea lui, si cu mult timp inainte de a intra cu masina pe aleea din curte. Acest lucru o intriga cu atat mai mult cu cat sotul ei lucreaza la Londra, avand orare neregulate si nu ofera niciodata indicatii precise despre ora cand va veni. Capacitatea setterilor irlandezi de a percepe intoarcerea stapanului lor este comuna multor caini. In timpul cercetarilor din Statele Unite si din Europa, Rupert Sheldrake a adunat peste 500 de marturii in legatura cu acest subiect. Bineinteles, la inceput, acest comportament a fost pus pe seama unor automatisme rutiniere, dobandite de specie, sau pe mirosul si auzul extrem de fin al animalelor. Dar la finalul studiului, Sheldrake si-a dat seama ca aceste elemente nu erau de ajuns pentru a explica in totalitate fenomenul. Asteptarea obisnuita a cainilor putea fi mentionata atunci cand stapanii se intorceau in fiecare zi acasa, la aceeasi ora. Dar in multe cazuri, nu era asa, plecarile si venirile stapanilor fiind aleatorii.
Majoritatea cainilor poseda un simt olfactiv mai dezvoltat decat al nostru. Ei sunt, deci, in masura sa simta mirosul stapanului lor de la o distanta cu mult mai mare decat am reusi noi. Pentru a face acest lucru, cainele trebuie sa poata mirosi aerul de afara. Presupunand ca el este afara si vantul bate din directia cea buna, oare pana la ce distanta poate el sa simta mirosul omului? Estimarile celor mai multi cercetatori apreciaza o distanta mai mica de o mila (1,6 km), pentru un caine din rasa Saint Hubert, care are mirosul cel mai dezvoltat. Specialistii au constatat ca aceasta rasa, cu conditia ca vantul sa bata din fata, poate detecta o persoana ascunsa intr-un sant, la o distanta de 800 de metri. Aceasta poate explica intr-o anumita masura de ce unii caini reactioneaza cu 1-2 minute inainte ca stapanii lor sa ajunga acasa, dar nu si cu 20 de minute inainte.

Se mai stie, de asemeni, ca animalul poate sa perceapa sunete emise de la distante cu mult mai mari decat posibilitatile omenesti, cat si frecvente auditive inaudibile urechii omenesti. Studii stiintifice intreprinse in Anglia, de catre Kevin Munro, au stabilit ca diferentele de perceptie intre om si caine sunt cvasi-identice, cu exceptia perceptiei frecventelor ascutite. Sunt multi stapani care pot marturisi capacitatea cainelui lor de a anticipa intoarcerea lor acasa, in absenta oricarui zgomot. Astfel, sotul doamnei Gavitt, locuind la Morrow, in Georgia, a observat ca reactia cainelui avea loc in momentul in care sotia sa se hotara sa se intoarca acasa si se indrepta spre masina. De fapt, un anumit numar de marturii atesta aceasta "perceptie" a cainelui, indiferent de mijlocul de transport utilizat si de momentul in care persoana respectiva il foloseste.
Timp de mai bine de un an, Rupert Sheldrake a intreprins experiente ce au fost filmate, cu un caine care avea aceasta capacitate de a simti intoarcerea acasa a stapanei lui. De asemeni, totul a fost consemnat cu constiinciozitate in scris. Nici un animal nu a fost inca observat cu atata minutiozitate, dar mai multe serii de filmari au fost realizate si cu alti caini. In concluzie: este evident faptul ca acestia stiu cand stapanul lor se intoarce acasa, chiar daca aceasta are loc la ore si cu vehicule diferite.


Pisicile

La fel, foarte multe pisici par sa stie cand stapanul lor se intoarce acasa, dar intr-o proportie ceva mai mica: 359 de cazuri certificate, in comparatie cu 585 pentru caini. Se poate ca unul dintre motivele acestei diferente sa fie acela ca pisicile sunt mai independente si simt mai putin nevoia de a evolua in intimitatea stapanului lor. Avand posibilitatea de a vagabonda mai mult in exterior, ele isi adopta, in general, comportamentul dupa conditiile meteorologice. Aceste fluctuatii impiedica punerea la punct a unor experiente filmate in cazul pisicilor, dar au fost consemnate foarte multe observatii in scris. Ele au dus la concluzii asemanatoare. Spre deosebire de caini, aceste manifestari telepatice depind de intensitatea legaturii cu omul.
Reactiile cainilor si pisicilor care anticipeaza intoarcerea stapanului se bazeaza pe niste legaturi sociale puternice, tesute intre oameni si animale. Exista experiente ce demonstreaza ca mai exista si alte animale, 17 specii in total, care par capabile sa prevada, si ele, intoarcerea stapanului. Printre acestea exista multe pasari (cu precadere papagali) si, cu siguranta, cai.


Si oamenii reactioneaza la fel


Daca reactiile anticipative sunt asa de raspandite la animale, aceasta ne poate face sa ne gandim ca la fel este si in cazul oamenilor. Cei care au trait sau au calatorit in Africa cunosc bine capacitatile anumitor indigeni de a presimti intoarcerea celor apropiati, chiar daca nu au nici un mijloc de comunicare. Astfel, un biolog olandez, Lauren van der Post, a descoperit ca triburile "bushmen" din desertul Kalahari erau in masura sa "stie" cand membrii tribului lor se intorceau acasa, dupa ce vanasera o antilopa, la 80 de kilometri distanta. Ei fusesera "informati" in mod subtil, chiar de la moartea antilopei.
Vom mai cita in continuare celebrul dar al viziunii duble, specific populatiilor celtice din Scotia, care includea, intre altele, "perceptia" anticipativa a intoarcerii acasa a celor ce faceau parte din clan. In Norvegia, acest fenomen este numit "Vardoger" si inseamna "spirit care te avertizeaza". Oamenii spun ca il aud pe cel care ajunge acasa, chiar daca in realitate el nu soseste decat peste 20-30 de minute.


Memoria colectiva a universului


Exemplele adunate prin vreme de Rupert Sheldrake l-au dus, in cele din urma, la concluzia existentei unor campuri morfo-genetice, un fel de memorie colectiva a naturii, care incorporeaza experienta fiecarui individ, indiferent daca este vorba de bacterii, plante, animale, oameni sau chiar cristale. Biologul englez este convins ca toate formele aflate in natura sunt definite de campurile morfo-genetice, care alcatuiesc un fond de memorie universala, in afara de spatiu si timp.

"Tot ce exista este in legatura cu aceste campuri", spune el. "Ele influenteaza dezvoltarea, forma si comportamentul fiecarui individ. Telepatia, previziunea fac parte din acest urias fond de informatie colectiva". Campurile morfice sunt alimentate cu informatii venite din forme de viata deosebite, ceea ce duce, in final, la un comportament anumit, in care experienta comuna se preia in mod automat. Sheldrake numeste acest fenomen "rezonanta morfica".
Supranumit "Galileo al mileniului trei" (in ciuda ostilitatii stiintei oficiale), Sheldrake (profesor, totusi, la Universitatea din Cambridge) i-a inspirat, in schimb, pe cercetatorii chinezi, care pun la cale un sistem de alerta impotriva cutremurelor, bazat pe reactia animalelor. Yak-ul tibetan, de exemplu, in cazul unui cutremur, se culca la pamant, cu picioarele intinse, cu mult inainte de a se dezlantui. Ursii Panda se tin de cap si tipa din toate puterile, lebedele parasesc apa si ies pe pamant, toate astea, inainte ca respectivul cataclism sa se produca.


Pot invata si cristalele?


Ipoteza lui Sheldrake da raspunsuri si la alte intrebari fundamentale, legate, de pilda, de circumstanta, "paranormala" in aparenta, a faptului ca o substanta chimica noua cristalizeaza mai greu la inceput decat in experientele ulterioare. "Cand undeva in lume se dezvolta cristale noi, fenomenul va fi mult mai greu decat in cazul tuturor celorlalte cristale care se vor naste ulterior pe pamant", spune Sheldrake. "Exista o singura explicatie: "rezonanta morfica" priveste si asa-numita materie moarta."


Supliment de ancheta:
Broasca testoasa cea isteata


Institutul lui Rupert Sheldrake a primit peste 5000 de relatari legate de telepatia animalelor. Iata unul mai iesit din comun: Sharon Russe din Snohomish (statul Washington, SUA) scrie: "Cand am observat ca broasca noastra testoasa vine la locul unde ii dau de mancare, chiar in momentul cand eu ma gandesc s-o hranesc, mi-am propus sa verific acest fapt neobisnuit. Cand se retragea in carapacea ei ca sa doarma, era suficient sa ma gandesc sa-i duc de mancare, si ea mi-o lua inainte, spre locul unde o hraneam".

Sursa articolului>>>

Triunghiul Bermudelor – conspiratie sau inselatorie?

Pe tema Triunghiului Bermudelor, regele neincoronat al misterelor acestei planete, s-au scris mii de articole si de carti, s-au difuzat zeci de programe de televiziune, toate incercand sa ofere o explicatie bizarelor disparitii despre care s-a vorbit de-a lungul timpului. De la extraterestrii rauvoitori la vortexuri care duc inspre dimensiuni paralele, de la monstri marini, atlanti supravietuitori ai cataclismului de acum 9000 de ani, demoni si furtuni inexplicabile pana la anomalii magnetice si dilatari ale timpului, nicio ipoteza fie ea stiintifica sau fictionala nu a scapat de filtrul impatimitilor acestui gen de mistere. E adevarat, subiectul este de-a dreptul fascinant dar, poate si de aceea, putini au incercat sa dea crezare celor care au afirmat ca totul nu este decat o inscenare grosolana.

Pe tema Triunghiului Bermudelor, regele neincoronat al misterelor acestei planete, s-au scris mii de articole si de carti, s-au difuzat zeci de programe de televiziune, toate incercand sa ofere o explicatie bizarelor disparitii despre care s-a vorbit de-a lungul timpului. De la extraterestrii rauvoitori la vortexuri care duc inspre dimensiuni paralele, de la monstri marini, atlanti supravietuitori ai cataclismului de acum 9000 de ani, demoni si furtuni inexplicabile pana la anomalii magnetice si dilatari ale timpului, nicio ipoteza fie ea stiintifica sau fictionala nu a scapat de filtrul impatimitilor acestui gen de mistere. E adevarat, subiectul este de-a dreptul fascinant dar, poate si de aceea, putini au incercat sa dea crezare celor care au afirmat ca totul nu este decat o inscenare grosolana.

Arta manipularii
Daca veti fi vreodata suficient de curiosi incat sa va incumetati a studia arhivele cu privire la fenomenul Triunghiului Bermudelor (sau al Triunghiului Diavolului, daca preferati varianta mai inspaimantatoare), sa nu fiti surprinsi daca nu veti gasi referiri mai vechi de aproximativ 60 de ani. De ce? Pentru ca, pur si simplu, atunci a luat nastere isteria, daca putem sa-i spunem astfel, legata de fenomenul disparitiilor inexplicabile dintre Miami, Bermuda si Puerto Rico (capetele celebrului triunghi). Iar ca o scurta continuare, sa nu fiti surprinsi nici daca nu veti gasi vreo alta disparitie care sa fi avut loc dupa 1989 si ale carei cauze sa nu fie pe deplin cunoscute. Sa le analizam insa pe rand.

Primul articol in care legenda disparitiilor misterioase a fost luata in discutie a aparut la 16 septembrie 1950. Atunci, un ziarist american, E.V.W. Jones, a mentionat pentru prima data existenta unor fenomene inexplicabile in jurul Marii Sargaselor. Doi ani mai tarziu, un alt om de presa american, George X. Sand, publica un scurt articol in revista Fate, articol pe care il intitula "Sea Mystery At Our Back Door" si in care facea referire la cateva disparitii ale unor nave si avioane, printre care si celebrul Zbor 19 care avusese loc in 1945. Era pentru prima data cand cineva trasa liniile triunghiului mortii. Totusi, aveau sa treaca inca 12 ani pana cand Vincent Gaddis, un obscur jurnalist de peste ocean, numea misterioasa zona "Triunghiul Mortal al Bermudelor", o denumire care a facut senzatie inca de la aparitia sa in presa, in februarie 1964. Lumea deja incepea sa vorbeasca despre fenomenele bizare din sud-estul Statelor Unite ale Americii iar de aici si pana la aparitia unui adevarat fenomen nu a mai fost decat un pas.

Au urmat cartile lui John Wallace Spencer (Limbo of the Lost) in 1969, si cea a lui Richard Winer (The Devil's Triangle) din 1974, care nu au facut decat sa ridice semne de intrebare si sa augmenteze un fenomen care se afla deja in plina dezvoltare. A pogeul lucrarilor scrise pe tema Triunghiului Bermudelor este legat insa de aparitia in 1974 a cartii intitulata chiar "Triunghiul Bermudelor", volum semnat de Charles Berlitz, un fost angajat al serviciilor speciale din armata SUA. In scrierile sale, Berlitz, un autor recunoscut de altfel pentru pasiunea sa pentru misterele lumii si pentru romanele ce aveau ca subiect Atlantida, Incidentul Roswell, Arca lui Noe, Incidentul Philadelphia sau Apocalipsa, facea un adevarat rechizitoriu al navelor, submarinelor, avioanelor si chiar ale iahturilor si ambarcatiunilor de mici dimensiuni care disparusera vreodata in Triunghiul Bermudelor. Sau, cel putin, despre care sustinea acesta ca disparusera in zona in cauza. Cartea s-a dovedit un best-seller si s-a vandut in peste 20.000.000 de exemplare, aducandu-i lui Charles Berlitz o avere deloc de neglijat, motiv pentru care acesta si-a indreptat atentia si catre un alt "triunghi" celebru, Triunghiul Dragonului din vestul Japoniei, un fel de frate mai mic al celui din Atlantic. Si pentru ca amatorii de castiguri usoare nu au lipsit niciodata, cartile care sa dezbata si chiar sa adauge alte si alte cazuri celor cateva sute mentionate de Berlitz au inceput sa apara cu zecile. Triunghiul Bermudelor devenise deja o afacere de sute de milioane de dolari.

Lawrence David Kusche VS Charles Berlitz
Inainte de a continua periplul nostru printre itele incalcite ale dezinformarii se impune sa spunem si cateva cuvinte despre "parintele" Triunghiului Bermudelor, americanul Charles Berlitz.

Berlitz s-a nascut la New York, la 20 noiembrie 1914, ca nepot al renumitului Maximilien Berlitz, intemeietorul Scolii de Limbi Straine Berlitz. Inca de la varsta adolescentei, tanarul Charles stapanea perfect opt limbi straine, pentru ca la maturitate sa comunice fluent in nu mai putin de 32 de limbi. In fapt, americanul este considerat si astazi, la sase ani de la moartea sa, unul dintre cei mai mari lingvisti din toate timpurile. Dupa ce a absolvit Universitatea Yale, Berlitz a fost recrutat in serviciile speciale ale armatei americane, acolo unde a petrecut aproape 13 ani. Dupa retragere, acesta si-a dedicat timpul cartilor despre fenomene inexplicabile, strangand o suma considerabila din romane cu titluri pompoase si subiecte controversate: Misterele Atlantidei, Misterele lumilor uitate, Apocalipsa 1999, Lumea fenomenelor stranii, Triunghiul Dragonului, Experimentul Philadelphia - Proiectul invizibilitatii, Atlantida - continentul pierdut, acum dezvaluit, asta ca sa numim doar cateva dintre titlurile sale celebre. Marea lovitura a dat-o insa cu "Triunghiul Bermudelor" din 1974, roman care i-a adus pe langa celebritatea internationala si Premiul Dag Hammarskjöld pentru cele peste 20 de milioane de exemplare vandute.

Si totusi, au existat si oameni care au pus la indoiala veridicitatea afirmatiilor lui Berlitz. Unul dintre acestia a fost Lawrence David Kusche, un fost pilot american devenit intre timp bibliotecar in orasul sau natal, Phoenix, Arizona. Fascinat de subiectul tratat atat de generos de Charles Berlitz, Kusche a hotarat sa profite de avantajele serviciului sau si si-a dedicat timpul strangerii de informatii cu privire la incidentele devenite deja celebre in articolele si cartile vremii. Asa cum avea sa afirme ulterior in cartile sale "Misterul Triunghiului Bermudelor - rezolvat"-1975 si "Disparitia Zborului 19" - 1980, americanul a fost surprins sa descopere ca multe dintre cazurile descrise de Berlitz fusesera preluate fara o verificare prealabila de cei mai multi dintre autorii care i-au urmat acestuia, propagand in mass-media un fals grosolan. Nu numai ca unele incidente nu avusesera loc in Triunghiul Bermudelor sau ca altele aveau explicatii cat se poate de normale, dar multe nu se petrecusera niciodata.

Kusche publica la scurt timp dupa succesul enorm al "Trunghiului Bermudelor" al lui Charles Berlitz o lista de concluzii pe care multi nu au luat-o in acel moment in considerare. Timpul avea insa sa ii dea dreptate:

• Numarul navelor si avioanelor care au disparut in Triunghiul Diavolului nu a fost niciodata mai mare decat in alte parti ale lumii.
• Acelasi numar a fost voit exagerat, ignorandu-se informatiile pe care autoritatile locale le puteau pune la dispozitie.
• In Triunghiul Bermudelor au loc dese furtuni tropicale, un fenomen cat se poate de normal de altfel, acesta fiind si principalul motiv al celor cateva disparitii certe.
• Unele disparitii nu au avut loc niciodata, fapt certificat atat de rapoartele armatei cat si de cele ale autoritatilor portuare. Charles Berlitz si alti autori au ignorat, pur si simplu, datele in care acostarea vaselor era inregistrata in registrele porturilor, acestia anuntandu-le ca disparut.

Concluzia? Legenda Triunghiului Bermudelor a fost una fabricata in mod intentionat, din dorinta de a vinde un subiect senzational, si a fost perpetuata ori din aceleasi motive, ori in necunostinta de cauza.

Kusche aduce in discutie chiar punctul forte al celor care sustin cu tarie existenta unor fenomene inexplicabile intre Miami, Bermude si Puerto Rico, celebrul Zbor 19. Dupa verificarea amanuntita a arhivelor militare de la 1945, americanul a ajuns la concluzia ca disparitia escadrilei de cinci avioane de vanatoare s-a datorat unei furtuni puternice care a dereglat aparatura precara de bord a acestora. Ceea ce nu s-a spus in nicio alta carte despre Triunghiul Bermudelor si Zborul 19, este ca avioanele erau de fapt unele de antrenament, toate fiind ghidate de pilotul principal, locotenentul Charles Taylor. Lipsite de aparatura standard a avioanelor de vanatoare, acestea ar fi zburat haotic pana au ramas fara combustibil. Cel de al saselea avion trimis in cautarea acestora, despre care se spune ca a disparut in acelasi mod, a explodat in realitate din cauza unei defectiuni la unul dintre motoare. Ramasitele celor 5 avioane au fost descoperite la inceputul anilor 90, in apele oceanului, la numai 250 de kilometri de Florida, confirmand spusele lui Larry Kusche.

Un alt caz celebru, reluat de un alt contestatar al lui Berlitz, Howard L. Rosenberg, este cel al navei SS Marine Sulphur Queen, nava a carei disparitie a avut loc la 3 februarie 1963. In opinia lui Charles Berlitz, nava cu un echipaj de 39 de marinari a disparut brusc de pe radar fara a emite macar un semnal SOS. Singura dovada materiala a "volatilizarii" cargoului a fost o vesta de salvare, descoperita in timp ce plutea in deriva, la cateva zile dupa incident. Ce a omis insa sa spuna Berlitz este ca SS Marine Sulphur Queen era, in momentul disparitiei, incarcata cu 15.000 de tone de sulf lichid. Sulful era depozitat in patru containere uriase, fiecare incalzit de o retea de boilere la temperatura de 135 de grade Celsius, ceea ce facea din ambarcatiune o veritabila bomba plutitoare. Berlitz a omis sa mentioneze si raportul pazei de coasta din Honduras, care a mentionat in ziua disparitiei navei SS Marine Sulphur Queen, prezenta unui persistent miros de sulf in zona de coasta. Cel mai probabil, sustine Rosenberg, nava a explodat in urma unei scurgeri de sulf, cea mai mica scanteie fiind capabila sa declanseze dezastrul. Este evident ca intr-o atare situatie, nimeni nu a mai avut timp sa emita vreun semnal SOS iar daca, prin absurd, ar fi existat supravietuitori, acestia nu ar fi avut nicio sansa de salvare in apele intesate de rechini si baracude.

Vom incheia expunerea noastra, desi lista ar putea continua cu zeci de exemple, cu un caz de asemenea celebru, cel al disparitiei submarinului USS Scorpion, in timpul Primului Razboi Mondial. Legenda spuna ca acesta a disparut brusc in Triunghiul Bermudelor, iar informatiile obtinute ulterior de la armata germana, arata fara doar si poate ca acesta nu a fost supus tirului vreunui submarin. In realitate, epava submarinului a fost descoperita de nava USNS Mizar, testele dovedind faptul ca acesta s-a scufundat in urma unei defectiuni tehnice. Mai mult, submarinul a fost identificat la aproape 650 de kilometri distanta de cel mai apropiat punct al Triunghiului Bermudelor.

Conspiratie sau doar simpla dezinformare?
Desi este evidenta dezinformarea masiva in ceea ce priveste realitatea Triunghiului Bermudelor, unii dintre cei care au contestat legendele emise de Berlitz si alti autori au mers chiar mai departe cu supozitiile. De ce autoritatile americane nu au negat niciodata afirmatiile acestora si de ce s-au multumit doar sa declare ca nu recunosc existenta unui Triunghi al Bermudelor, asta abia dupa 1989 de cand, in fapt, nu a mai disparut nicio nava?

Lawrence David Kusche este poate cel mai radical dintre toti si afirma ca subiectul era atat de ridicol incat nici un savant nu si-ar fi patat numele incercand sa demonstreze un adevar atat de evident. De ce ar fi facut-o guvernul SUA?

Nu toti sunt insa de parere cu el. Au existat voci care au sustinut ca atat Triunghiul Bermudelor, cat si Incidentul Roswell sau Experimentul Philadelphia, asta ca sa enumeram doar cateva exemple clasice, nu au fost altceva decat acel celebru "paine si circ" menit sa distraga atentia populatiei de la adevaratele probleme ale natiunii americane. O tacere complice care nu implica in nici un fel autoritatile dar care le rezolva o parte dintre probleme. In fond, toate aceste mistere au aparut in timpul Razboiului Rece, o perioada tulbure in care ecourile conflictelor mascate dintre SUA si URSS razbateau din aproape toate colturile lumii. Poate ca nu intamplator, pozitia SUA vis-a-vis de Triunghiul Bermudelor a venit doar dupa caderea blocului comunist. In fond, subiectul era deja "fumat" iar opinia publica tindea sa dea uitarii disparitiile din ce in ce mai contestate.

Sursa articolului>>>

Un boschetar a ajuns milionar, in urma unui vis initiatic

Un britanic care vreme de 10 ani a trait cersind si dormind pe strazi este astazi recunoscut ca un geniu, dupa ce a compus o simfonie fara a avea vreo pregatire muzicala, si a ajuns milionar.

Stuart Sharp Rexford, astazi in varsta de 67 de ani, a avut viziunea capodoperei sale, dupa ce baiatul sau, Ben, a murit la nastere, in urma cu 35 de ani. Sharp lucra ca barman la Red Lion Inn, un local din Sibbertoft, langa Leicester, cand s-a produs tragedia. In noaptea in care si-a ingropat fiul, britanicul a avut viziunea unei melodii duioase si odihnitoare. "Puteam sa vad intreaga orchestra cum canta si stiam ce are de facut fiecare muzician in parte", marturiseste englezul. Nu avea studii muzicale, nu stia sa scrie sau sa interpreteze partituri, dar muzica pe care o auzea in viziune i s-a parut divina, de parca i-ar fi fost cantata de ingeri, si a hotarat pe loc sa transforme aceste sunete imaginare intr-o simfonie, in memoria baiatului sau pierdut.

In urma complicatiilor medicale suferite la nastere, sotia lui Sharp a stat foarte bolnava vreme de aproape un an in spital. Apoi, dupa ce a iesit din spital, cuplul a adoptat o fetita, Kate, dar Stuart era in continuare extrem de deprimat si nefericit. "Ajunsesem sa beau o sticla de whisky pe zi si stiam ca dacă voi continua asa voi sfarsi mort", se confeseaza britanicul. Singurele momente de alinare pe care le mai avea era atunci cand se gandea la simfonia sa, pe care de fiecare data o auzea la fel de clar precum la inmormantare. "Ma indoiam de sanatatea mea mintala, mai ales ca eram ateu convins", spune Sharp.

Sharp ajunsese sa fie obsedat de simfonie, iar nevasta sa a crezut ca innebunise si i-a recomandat sa viziteze un terapeut. In cele din urma, cuplul s-a despartit, iar englezul a plecat la Londra, unde a trait pe strazi vreme de 10 ani, cersind si muncind cu ziua. Cu toate acestea, nu si-a abandonat niciodata visul si, la un momentdat, a cumparat o chitara acustica si a incercat sa invete sa cante la ea pentru a-si interpreta melodia.

Intr-o noapte, in timp ce dormea in apropierea sediului central BBC, Sharp a fost abordat de cantaretul de jazz Anthony Wade care i-a ascultat povestea, i-a oferit un adapost si l-a ajutat sa-si transcrie muzica, botezata Stuart's Angeli Symphony (Simfonia ingerilor lui Stuart). In mod miraculos, imediat ce simfonia a fost pusa pe partituri, viata lui Sharp s-a schimbat radical - s-a angajat chiar de a doua zi intr-o companie de vanzari unde a avansat lunar pe scara ierarhica, s-a lansat in afaceri cu proprietati si si-a cumparat propria vila, intr-un cartier luxos din centrul Londrei. In mai putin de un an de zile de cand transpusese muzica pe hartie, fostul boschetar ajunsese milionar. In cele din urma, Sharp si-a cumparat un studio profesionist de inregistrari, unde a inceput sa inregistreze simfonia romantica de 40 de minute asa cum a avut-o in timpul viziunii.

In cele din urma, Sharp s-a prezentat cu simfonia la prestigioasa Orchestra Filarmonica din Londra, iar muzicienii de aici, dimpreuna cu numerosi critici au fost uimiti de calitatea acesteia. "Este uimitoare si cu atat mai remarcabila cu cat a fost compusa de catre un neprofesionist", declara recent Alan Wilson, dirijorul Filarmonicii. "Este la fel cum cineva ar face o operatie pe creier impecabila fara sa fi trecut vreodata prin facultatea de medicina - la fel de greu este sa compui o simfonie fara pregatire", mai adauga muzicianul. "Simfonia ingerilor lui Stuart" va fi interpretata in premiera in aceasta toamna la Royal Albert Hall si va face parte de pe coloana sonora a unui film documentar BBC care spune povestea lui Stuart Sharp Rexford.

Sursa articolului>>>