duminică, 15 ianuarie 2012

Casa albă și extratereștrii

In septembrie 2011, programul "We the People", ca si Steve Bassett, prin Paradigm Research Group, au trimis administratiei Obama, doua petitii, purtand 17000 de semnaturi, cerand intre altele ca Presedintele Statelor Unite sa recunoasca in mod oficial tot ce stie despre prezenta extraterestra pe Pamant si sa transfere imediat in domeniul public toate documentele, apartinand agentiilor si serviciilor militare, relevante in acest sens.

Pe 4 noiembrie 2011, Phil Larson, de la Biroul Casei Albe pentru politica de stiinta si tehnologie, raspundea in scris ca: "nu avem nicio dovada ca ar exista vreun tip de viata in afara planetei noastre sau ca o prezenta extraterestra a contactat sau manipulat vreun membru al rasei umane" si "nu exista informatii credibile care sa sugereze ca s-ar ascunde vreo dovada fata de ochii publicului" in acest sens. Dar usa ramane deschisa pentru eforturile de cautare "a vietii in afara planetei noastre", incluzand proiectele SETI de ascultare a semnalelor din alte lumi, folosind radiotelescoapele. Larson mai mentiona si misiunea Kepler, care cauta planete de tipul Pamantului si viitorul "Mars Science Laboratory", care va explora geologia Planetei Rosii cautand si urme de viata.
 Steven Bassett a declarat ca raspunsul primit este inacceptabil si ca va redacta o noua cerere catre administratia Obama. Purtatorul de cuvant al Casei Albe, Matt Lehrich, a raspuns prompt: "Nu este nicio piedica, se poate trimite o noua cerere. Daca ea trece pragul (de aceasta data insa un necesar de 25000 semnaturi) va primi si raspuns. Desigur, daca cererea este foarte asemanatoare, ea va determina un raspuns similar".
 La declaratiile Casei Albe au reactionat numeroase persoane si organizatii, dezamagite ca cei de la Casa Alba considera ca fotografiile OZN, filmele, benzile video, observatiile radar, urmele de aterizare etc. nu sunt dovezi. Ei au citat si din miile de documente guvernamentale anterior clasificate, dintre care multe arata clar ca unele intalniri OZN cu fortele militare si piloti de linii aeriene au fost considerate in trecut suficient de importante pentru a fi ascunse marelului public.
 Fizicianul Stanton Friedman, care s-a aflat printre semnatari, a reactionat spunand ca declaratiile de la Casa Alba denota fie minciuna si denaturare intentionata, fie ignoranta crasa. Nimic din raspunsul lui Larson nu are legatura cu obiectul petitiei si anume cu prezenta extraterestra pe Pamant. Friedman spunea ca experienta sa de 53 de ani de cand studiaza fenomenul OZN l-a convins ca acesta contine o problematica foarte importanta de securitate nationala. Nu pot fi lasate din mana date tehnologice care ar putea fi folosite de alte natiuni care studiaza si ele fenomenul si sunt interesate in reproducerea extraordinarelor capacitati ale farfuriilor zburatoare, desigur in scopuri militare.
 Privitor la afirmatia ca nu se ascund informatii credibile publicului, Friedman comenteaza ca, la o cerere invocand legea libertatii de informare, NSA (National Security Agency) a admis ca a gasit 156 documente OZN clasificate "top secret umbra", pe care le-a desecretizat, lasand circa o fraza pe fiecare pagina, restul fiind sters. Motivarea a fost ca altminteri s-ar fi divulgat "metode si surse". Oare 95% din aceste texte contineau doar metode si surse? La fel, CIA a "desecretizat" un numar de documente "top secret umbra", astfel incat unele au fost complet innegrite, iar altele contineau sub 8 cuvinte. Gerhard Gesell, judecator la Curtea Federala, a fost de acord cu aceasta procedura, invocand "pericolul la adresa securitatii SUA".
 Generalul Carroll Bolender recunostea in 1969, la incheierea proiectului Blue Book dedicat OZN-urilor, ca "Rapoartele OZN care afecteaza securitatea nationala (...) nu sunt parte a sistemului Blue Book (dar ele) vor continua sa fie tratate prin proceduri standard Air Force". In paralel insa, marelui public i s-a creat falsa impresie ca guvernul nu mai era interesat de acest subiect. Chiar si in anul 2011 exista instructiuni clare de raportare a OZN-urilor de catre pilotii militari. Friedman se intreba unde sunt datele culese prin aceste rapoarte si cum de se poate afirma in aceste conditii ca nu exista dovezi ascunse?
 Publicului i s-a mai spus ca "niciun OZN raportat, investigat si evaluat de Air Force nu a prezentat indicii ca ar fi un pericol pentru securitatea nationala (...) tehnologii sau principii dincolo de cunostintele stiintifice actuale (...sau) dovezi ca (...) ar fi vehicule extraterestre". De ce atunci marina militara, CIA, NSA, DIA, NRO, ONI etc. au muncit atat de mult sa le raporteze, sa le investigheze si sa le evalueze? De ce s-a ordonat in 1952 aviatorilor militari sa traga in orice OZN care refuza sa aterizeze cand e somat? Un general Air Force declara ca au fost peste 300 de avioane cu reactie ridicate de la sol in acest scop.
 Friedman a evocat, in acelasi sens, dezinformari in declaratii publice, minciuni repetate privind cazul Roswell, ca si numeroase rapoarte si studii pe care Larson nu avea cum sa nu le cunoasca. In literatura exista, spunea el, nenumarate alte exemple care dovedesc ca in preajma noastra se manifesta o prezenta extraterestra.
 Alti comentatori au fost insa mai ponderati in declaratii. Ed Rothschild, unul dintre conducatorii firmei Podesta Group, expert in relatii publice si guvernamentale, aprecia ca frazele din petitie care evoca prezenta extraterestra sfideaza credibilitatea si nici nu puteau avea alta soarta decat sa ajunga la cosul de gunoi. Singura maniera corecta ar fi fost sa se plece de la acel mic procent de cazuri cu adevarat inexplicabile, bine documentate, care chiar merita o investigatie serioasa.
 Nick Pope, care a lucrat timp de 21 de ani in Ministerul Apararii al Regatului Unit, comenta si el ca orice afirmatie de tipul "guvernul minte" este contraproductiva si nu poate declansa un dialog. Cand el insusi, fiind in functie, s-a confruntat cu astfel de acuze, se multumea sa raspunda printr-un refuz politicos.
 Jurnalistul Leslie Kean arata pe 15 noiembrie ca vina pentru raspunsul lui Larson o poarta si modul inadecvat in care au fost redactate petitiile. S-au colectat mii de semnaturi pe suspiciunea ca fiinte nepamantene poarta discutii secrete cu guvernul american, implicand cumva toata rasa umana. Se cerea, de pilda, ca administratia Obama "sa desecretizeze imediat tot ce stie guvernul despre fiintele extraterestre si comunicatia cu acestea" si "sa recunoasca oficial prezenta extraterestrilor afectand rasa umana", solicitand audieri in Congres si publicarea documentelor despre "acest fenomen". Ce reactie putea avea un oficial guvernamental orientat spre gandirea stiintifica la asemenea fraze bizare si tulburi? se intreba Kean.
 Raspunsul lui Larson este in concordanta cu ceea ce stiinta poate recunoaste azi, pe baza metodei sale. Aceasta cere, de pilda, ca orice dovada sa fie repetabila si observabila de oricine doreste, or asa ceva nu exista nici in cazul OZN-urilor nici al rapirilor, nici macar in cazul urmelor inexplicabile din trecut. Ca toti cercetatorii guvernamentali, Larson nu stia mai nimic despre fenomenul OZN, dar avea cu toate acestea o parere bine conturata despre acest subiect, pe care-l considera irelevant si inutil de examinat. Oare cei ce au facut cererea nu stiau aceasta? Deci raspunsul lui Larson nu e nici pe departe o declaratie oficiala guvernamentala privind fenomenul OZN si nu ar trebui exagerata importanta lui. El a repetat doar raspunsul stiintific obligatoriu catre cetatenii care asteapta anuntul contactului cu extraterestri. Iar daca admitem ca anumite oficialitati ascund dovezi extraterestre, de pilda resturi ale unui OZN prabusit, numarul celor care cunosc dovezile respective este limitat la cei ce trebuie neaparat sa stie aceasta, cerc ce nu-l include pe Larson.
 Leslie Kean sublinia ca oamenii de stiinta, chiar daca recunosc fenomenul OZN, nu vor accepta ca acesta sa fie legat de extraterestri, pana nu va exista o dovada absolut certa in acest sens. Este crucial sa se inteleaga ca oficialii SUA, in marea lor majoritate, sunt si neinformati si neinteresati privitor la fenomenul OZN. Iar daca ar fi totusi deschisi, se feresc atat de tare de ridicol incat au o capacitate limitata de actiune. Solutia este ca oficialii sa fie informati privitor la existenta unui vast corp de dovezi privind un fenomen fizic iesit din comun, caruia nu i se cunoaste cauza. Apoi, trebuie ca reprezentantii guvernamentali sa fie convinsi ca ar trebui sa le pese de OZN-uri, fie si din cauza ca sunt importante pentru securitatea spatiului aerian ori pentru datele stiintifice care s-ar putea obtine din examinarea unor cazuri care se repeta. Domeniul ar trebui sa beneficieze de o expertiza oficiala, nu sa fie lasat pe mana unor amatori care sa vina in plus si cu acuzatii. Ar fi necesar in acest sens un mic birou guvernamental, care sa investigheze deschis cazuri selectate atent, apeland si la cooperarea internationala. Desigur, faptul ca experti, oficiali guvernamentali si militari nu sunt capabili sa explice observatiile nu inseamna automat ca exista extraterestri. Nu tot ce zboara pe cer si nu poate fi identificat este o nava extraterestra. Dar fenomenul a convins deja multa lume ca probabil nu suntem singuri in Univers.
 John Podesta, fostul sef de personal al presedintelui Clinton si co-presedintele echipei de tranzitie a presedintelui Obama, scria inca in 2010 ca "este momentul pentru guvern, pentru oamenii de stiinta si pentru expertii in aviatie sa lucreze laolalta ca sa raspunda la acele intrebari despre OZN-uri care pana acum au fost tinute in intuneric". El a precizat ca ideea de a infiinta in acest scop o mica agentie guvernamentala a SUA este "o idee care merita sa fie luata in considerare".
 Fostul guvernator de Arizona Fife Symington a fost martor, pe cand era in functie, la un eveniment OZN spectaculos, dar a decis sa pastreze secretul timp de zece ani. Acum si el este partizanul infiintarii unei agentii guvernamentale pentru OZN-uri, asa cum exista deja in cateva tari.
DAN D. FARCAS

Povestea unei tinere care arată ca un schelet din cauza unei boli rare

Lizzie Velasquez, o tanara de 23 de ani din Statele Unite, sufera de o boala foarte rara, careia doctorii nu au reusit inca sa-i gaseasca un nume.
Aceata maladie nu a fost descoperita decat la trei persoane din intreaga lume, care oricat ar manca nu reusesc sa se ingrase.
Problemele fetei au aparut inca de cand s-a nascut, aparand pe lume prematur, cu saptamani bune inainte de termen. Ea cantarea putin peste un kilogram, medicii fiind surprinsi ca totusi micuta a reusit sa supravietuiasca. "Am stiut de la nastere ca este diferita. Pielea ei era atat de subtire, incat ii puteai vedea toate venele, iar ea imi incapea in palma", a spus mama lui Lizzie, Rita Velasquez.
Deoarece era subdezvoltata, singurele haine care i se potriveau erau cele ale papusilor din magazine, iar vestile pe care doctorii le ofereau familiei nu erau tocmai placute. Acestia spuneau ca fetita nu va putea merge niciodata si nu va putea vorbi, iar la varsta de doi ani Lizzie arata precum un bebelus de cinci luni. Cu toate ca avea mari probleme, oasele si organele interne i s-au dezvoltat normal, iar specialistii i-au recomandat sa manance cat mai mult, iar meniul ei zilnic este compus acum din chipsuri, pizza, pui, tort, gogosi, inghetata sau tarte.
In urma cu doi ani, tanara cantarea doar 27 de kilograme, cu un ochi nu mai vedea deloc, iar cu celalalt abia mai zarea lucrurile. Cu toate acestea, ea nu si-a pierdut cheful de viata si si-a facut prieteni, care-i sunt mereu alaturi.

sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Puterile inexplicabile ale animalelor

Animalele poseda capacitati naturale neobisnuite, pe care oamenii le-au pierdut. Dupa cinci ani de cercetari intense, marele biolog englez Rupert Sheldrake trage concluzii finale legate de puterile inexplicabile si misterioase, proprii speciei animale. Caini care anticipeaza intoarcerea stapanului, pisici care "raspund" la telefon atunci cand persoana de care sunt atasate este la celalalt capat al firului, cai care se intorc acasa pe drumuri pe care nu le cunosc, animale care presimt iminenta unui cutremur. Toate aceste comportamente sugereaza existenta unor anumite forme de perceptie, care depasesc criteriile stiintifice recunoscute in zilele noastre .
Stiinta cu ochelari de cal


Distanta care il desparte pe om de lumea animalelor e tot mai mare. Stimulata de catre stiinta si tehnologie, societatea noastra a generat o conceptie mecanica despre viata, care a rezultat din teoria carteziana conform careia omul si lumea functioneaza ca o masinarie. Animalele si plantele sunt considerate a fi programate, iar exploatarea lor este considerata ca un drept ce ni se cuvine. Totusi, cand se intorc acasa, oamenii se intalnesc cu bucurie cu companionii lor cu patru picioare, desi comportamentul lor ramane pentru ei o chestiune pur subiectiva sau privata. Oricat de dragi ti-ar fi pisica
sau cainele, e greu sa accepti ca au sentimente si probleme legate de psihic. In ce priveste stiinta oficiala, tot ce nu poate fi inteles e trecut la "paranormal".
Demersul experimental al lui Rupert Sheldrake


Dar Rupert Sheldrake a ales sa ignore aceste tabuuri. Pentru el, este la fel de stiintifica orice metoda de investigare non-restrictiva, care permite confirmarea ipotezelor posibile, prin intermediul unui demers experimental.
In cursul cercetarilor sale, au fost folosite trei tipuri de anchete. La inceput au fost intervievate sute de persoane, familiare cu animalele: stapani de caini, veterinari, angajati ai gradinilor zoologice, crescatori etc. Astfel au fost culese peste 2000 de marturii care acrediteaza existenta unor facultati perceptive neobisnuite la necuvantatoare. Pe de alta parte, in Anglia si in America, au fost intreprinse sondaje in cadrul unor familii posesoare de animale, pentru a masura frecventa diferitelor tipuri de perceptie ale acestora. In sfarsit, increderea acordata de catre stapani animalelor a fost si ea examinata, gratie unor procedee experimentale riguroase.


Telepatia, simtul orientarii si premonitia


Rupert Sheldrake s-a ocupat de trei tipuri de perceptie intalnite la animale: telepatia, simtul orientarii si simtul premonitoriu.
Telepatia. Unii caini, cat si alte animale de companie, sunt in masura sa "cunoasca" momentul intoarcerii stapanului lor acasa. Camere de filmat ascunse au dovedit acest lucru, orele de intoarcere acasa ale stapanului si mijloacele de transport folosite fiind diferite. Unele animale raspund, de asemeni, prin intermediul telepatiei, la chemari sau chiar la semne. Unele stiu cine telefoneaza, iar altele reactioneaza atunci cand stapanul lor se afla in pericol, chiar daca acesta este la mare departare. Se presupune ca aceste comunicari telepatice se bazeaza pe niste legaturi, care nu sunt simple metafore, ci niste conexiuni reale, ce exista intre oameni si animale. Pornind de la o dubla radacina greceasca, cuvantul telepatie semnifica literal "sentiment la distanta". In momentul in care cainii raspund in mod telepatic stapanului lor, ei fac acest lucru din cauza ca pot capta, intr-un fel sau in altul, gandurile sau sentimentele acestuia.
Puterile inexplicabile ale animalelor

Simtul orientarii. Porumbeii calatori si randunelele pot regasi cu usurinta locul de unde au plecat, dupa ce au zburat peste imense teritorii necunoscute, desi simtul olfactiv nu poate fi de ajutor in acest sens. Pisicile, cainii si caii sunt, de asemeni, capabili sa regaseasca drumul spre casa din locuri necunoscute si foarte indepartate. Este ca si cum un fir invizibil i-ar lega de caminul lor. Se mai intampla si ca aceasta legatura sa vizeze un om, unele animale fiind capabile sa isi regaseasca stapanul intr-un loc ce le este necunoscut.
Simtul premonitoriu. Unele premonitii se pot explica in termeni de stimuli psihici. Asa se intampla, cu siguranta, in cazul venirii unui cutremur de pamant sau in iminenta unei crize de epilepsie a stapanului, dar mai exista si alte imprejurari, mult mai misterioase.
Toate aceste lucruri tin de perceptii extra-senzoriale, ce se stabilesc dincolo sau in afara simturilor cunoscute. Stiinta nu poate progresa decat depasind limitele curente. Rupert Sheldrake a incercat sa demonstreze, cu cartea sa "Puterile inexplicabile ale animalelor", ca este posibil sa se ancheteze in mod stiintific in acest sens. Avem multe de invatat de la companionii nostri, si la fel, si ei de la noi.


Cainii


Cand Edward se intoarce la casa lui din Wickword, setterii sai irlandezi il asteapta de fiecare data in fata usii, pentru a-l primi. Sotia sa povesteste ca ei merg la usa cu 10-20 de minute inainte de venirea lui, si cu mult timp inainte de a intra cu masina pe aleea din curte. Acest lucru o intriga cu atat mai mult cu cat sotul ei lucreaza la Londra, avand orare neregulate si nu ofera niciodata indicatii precise despre ora cand va veni. Capacitatea setterilor irlandezi de a percepe intoarcerea stapanului lor este comuna multor caini. In timpul cercetarilor din Statele Unite si din Europa, Rupert Sheldrake a adunat peste 500 de marturii in legatura cu acest subiect. Bineinteles, la inceput, acest comportament a fost pus pe seama unor automatisme rutiniere, dobandite de specie, sau pe mirosul si auzul extrem de fin al animalelor. Dar la finalul studiului, Sheldrake si-a dat seama ca aceste elemente nu erau de ajuns pentru a explica in totalitate fenomenul. Asteptarea obisnuita a cainilor putea fi mentionata atunci cand stapanii se intorceau in fiecare zi acasa, la aceeasi ora. Dar in multe cazuri, nu era asa, plecarile si venirile stapanilor fiind aleatorii.
Majoritatea cainilor poseda un simt olfactiv mai dezvoltat decat al nostru. Ei sunt, deci, in masura sa simta mirosul stapanului lor de la o distanta cu mult mai mare decat am reusi noi. Pentru a face acest lucru, cainele trebuie sa poata mirosi aerul de afara. Presupunand ca el este afara si vantul bate din directia cea buna, oare pana la ce distanta poate el sa simta mirosul omului? Estimarile celor mai multi cercetatori apreciaza o distanta mai mica de o mila (1,6 km), pentru un caine din rasa Saint Hubert, care are mirosul cel mai dezvoltat. Specialistii au constatat ca aceasta rasa, cu conditia ca vantul sa bata din fata, poate detecta o persoana ascunsa intr-un sant, la o distanta de 800 de metri. Aceasta poate explica intr-o anumita masura de ce unii caini reactioneaza cu 1-2 minute inainte ca stapanii lor sa ajunga acasa, dar nu si cu 20 de minute inainte.
Puterile inexplicabile ale animalelor
Se mai stie, de asemeni, ca animalul poate sa perceapa sunete emise de la distante cu mult mai mari decat posibilitatile omenesti, cat si frecvente auditive inaudibile urechii omenesti. Studii stiintifice intreprinse in Anglia, de catre Kevin Munro, au stabilit ca diferentele de perceptie intre om si caine sunt cvasi-identice, cu exceptia perceptiei frecventelor ascutite. Sunt multi stapani care pot marturisi capacitatea cainelui lor de a anticipa intoarcerea lor acasa, in absenta oricarui zgomot. Astfel, sotul doamnei Gavitt, locuind la Morrow, in Georgia, a observat ca reactia cainelui avea loc in momentul in care sotia sa se hotara sa se intoarca acasa si se indrepta spre masina. De fapt, un anumit numar de marturii atesta aceasta "perceptie" a cainelui, indiferent de mijlocul de transport utilizat si de momentul in care persoana respectiva il foloseste.
Timp de mai bine de un an, Rupert Sheldrake a intreprins experiente ce au fost filmate, cu un caine care avea aceasta capacitate de a simti intoarcerea acasa a stapanei lui. De asemeni, totul a fost consemnat cu constiinciozitate in scris. Nici un animal nu a fost inca observat cu atata minutiozitate, dar mai multe serii de filmari au fost realizate si cu alti caini. In concluzie: este evident faptul ca acestia stiu cand stapanul lor se intoarce acasa, chiar daca aceasta are loc la ore si cu vehicule diferite.


Pisicile
Puterile inexplicabile ale animalelor

La fel, foarte multe pisici par sa stie cand stapanul lor se intoarce acasa, dar intr-o proportie ceva mai mica: 359 de cazuri certificate, in comparatie cu 585 pentru caini. Se poate ca unul dintre motivele acestei diferente sa fie acela ca pisicile sunt mai independente si simt mai putin nevoia de a evolua in intimitatea stapanului lor. Avand posibilitatea de a vagabonda mai mult in exterior, ele isi adopta, in general, comportamentul dupa conditiile meteorologice. Aceste fluctuatii impiedica punerea la punct a unor experiente filmate in cazul pisicilor, dar au fost consemnate foarte multe observatii in scris. Ele au dus la concluzii asemanatoare. Spre deosebire de caini, aceste manifestari telepatice depind de intensitatea legaturii cu omul.
Reactiile cainilor si pisicilor care anticipeaza intoarcerea stapanului se bazeaza pe niste legaturi sociale puternice, tesute intre oameni si animale. Exista experiente ce demonstreaza ca mai exista si alte animale, 17 specii in total, care par capabile sa prevada, si ele, intoarcerea stapanului. Printre acestea exista multe pasari (cu precadere papagali) si, cu siguranta, cai.


Si oamenii reactioneaza la fel


Daca reactiile anticipative sunt asa de raspandite la animale, aceasta ne poate face sa ne gandim ca la fel este si in cazul oamenilor. Cei care au trait sau au calatorit in Africa cunosc bine capacitatile anumitor indigeni de a presimti intoarcerea celor apropiati, chiar daca nu au nici un mijloc de comunicare. Astfel, un biolog olandez, Lauren van der Post, a descoperit ca triburile "bushmen" din desertul Kalahari erau in masura sa "stie" cand membrii tribului lor se intorceau acasa, dupa ce vanasera o antilopa, la 80 de kilometri distanta. Ei fusesera "informati" in mod subtil, chiar de la moartea antilopei.
Vom mai cita in continuare celebrul dar al viziunii duble, specific populatiilor celtice din Scotia, care includea, intre altele, "perceptia" anticipativa a intoarcerii acasa a celor ce faceau parte din clan. In Norvegia, acest fenomen este numit "Vardoger" si inseamna "spirit care te avertizeaza". Oamenii spun ca il aud pe cel care ajunge acasa, chiar daca in realitate el nu soseste decat peste 20-30 de minute.


Memoria colectiva a universului


Exemplele adunate prin vreme de Rupert Sheldrake l-au dus, in cele din urma, la concluzia existentei unor campuri morfo-genetice, un fel de memorie colectiva a naturii, care incorporeaza experienta fiecarui individ, indiferent daca este vorba de bacterii, plante, animale, oameni sau chiar cristale. Biologul englez este convins ca toate formele aflate in natura sunt definite de campurile morfo-genetice, care alcatuiesc un fond de memorie universala, in afara de spatiu si timp.
Puterile inexplicabile ale animalelor
"Tot ce exista este in legatura cu aceste campuri", spune el. "Ele influenteaza dezvoltarea, forma si comportamentul fiecarui individ. Telepatia, previziunea fac parte din acest urias fond de informatie colectiva". Campurile morfice sunt alimentate cu informatii venite din forme de viata deosebite, ceea ce duce, in final, la un comportament anumit, in care experienta comuna se preia in mod automat. Sheldrake numeste acest fenomen "rezonanta morfica".
Supranumit "Galileo al mileniului trei" (in ciuda ostilitatii stiintei oficiale), Sheldrake (profesor, totusi, la Universitatea din Cambridge) i-a inspirat, in schimb, pe cercetatorii chinezi, care pun la cale un sistem de alerta impotriva cutremurelor, bazat pe reactia animalelor. Yak-ul tibetan, de exemplu, in cazul unui cutremur, se culca la pamant, cu picioarele intinse, cu mult inainte de a se dezlantui. Ursii Panda se tin de cap si tipa din toate puterile, lebedele parasesc apa si ies pe pamant, toate astea, inainte ca respectivul cataclism sa se produca.


Pot invata si cristalele?


Ipoteza lui Sheldrake da raspunsuri si la alte intrebari fundamentale, legate, de pilda, de circumstanta, "paranormala" in aparenta, a faptului ca o substanta chimica noua cristalizeaza mai greu la inceput decat in experientele ulterioare. "Cand undeva in lume se dezvolta cristale noi, fenomenul va fi mult mai greu decat in cazul tuturor celorlalte cristale care se vor naste ulterior pe pamant", spune Sheldrake. "Exista o singura explicatie: "rezonanta morfica" priveste si asa-numita materie moarta."


Supliment de ancheta:
Broasca testoasa cea isteata


Institutul lui Rupert Sheldrake a primit peste 5000 de relatari legate de telepatia animalelor. Iata unul mai iesit din comun: Sharon Russe din Snohomish (statul Washington, SUA) scrie: "Cand am observat ca broasca noastra testoasa vine la locul unde ii dau de mancare, chiar in momentul cand eu ma gandesc s-o hranesc, mi-am propus sa verific acest fapt neobisnuit. Cand se retragea in carapacea ei ca sa doarma, era suficient sa ma gandesc sa-i duc de mancare, si ea mi-o lua inainte, spre locul unde o hraneam".


Sursa articolului>>>

Triunghiul Bermudelor – conspiratie sau inselatorie?

Pe tema Triunghiului Bermudelor, regele neincoronat al misterelor acestei planete, s-au scris mii de articole si de carti, s-au difuzat zeci de programe de televiziune, toate incercand sa ofere o explicatie bizarelor disparitii despre care s-a vorbit de-a lungul timpului. De la extraterestrii rauvoitori la vortexuri care duc inspre dimensiuni paralele, de la monstri marini, atlanti supravietuitori ai cataclismului de acum 9000 de ani, demoni si furtuni inexplicabile pana la anomalii magnetice si dilatari ale timpului, nicio ipoteza fie ea stiintifica sau fictionala nu a scapat de filtrul impatimitilor acestui gen de mistere. E adevarat, subiectul este de-a dreptul fascinant dar, poate si de aceea, putini au incercat sa dea crezare celor care au afirmat ca totul nu este decat o inscenare grosolana.
Pe tema Triunghiului Bermudelor, regele neincoronat al misterelor acestei planete, s-au scris mii de articole si de carti, s-au difuzat zeci de programe de televiziune, toate incercand sa ofere o explicatie bizarelor disparitii despre care s-a vorbit de-a lungul timpului. De la extraterestrii rauvoitori la vortexuri care duc inspre dimensiuni paralele, de la monstri marini, atlanti supravietuitori ai cataclismului de acum 9000 de ani, demoni si furtuni inexplicabile pana la anomalii magnetice si dilatari ale timpului, nicio ipoteza fie ea stiintifica sau fictionala nu a scapat de filtrul impatimitilor acestui gen de mistere. E adevarat, subiectul este de-a dreptul fascinant dar, poate si de aceea, putini au incercat sa dea crezare celor care au afirmat ca totul nu este decat o inscenare grosolana.
Arta manipularii
Daca veti fi vreodata suficient de curiosi incat sa va incumetati a studia arhivele cu privire la fenomenul Triunghiului Bermudelor (sau al Triunghiului Diavolului, daca preferati varianta mai inspaimantatoare), sa nu fiti surprinsi daca nu veti gasi referiri mai vechi de aproximativ 60 de ani. De ce? Pentru ca, pur si simplu, atunci a luat nastere isteria, daca putem sa-i spunem astfel, legata de fenomenul disparitiilor inexplicabile dintre Miami, Bermuda si Puerto Rico (capetele celebrului triunghi). Iar ca o scurta continuare, sa nu fiti surprinsi nici daca nu veti gasi vreo alta disparitie care sa fi avut loc dupa 1989 si ale carei cauze sa nu fie pe deplin cunoscute. Sa le analizam insa pe rand.


Primul articol in care legenda disparitiilor misterioase a fost luata in discutie a aparut la 16 septembrie 1950. Atunci, un ziarist american, E.V.W. Jones, a mentionat pentru prima data existenta unor fenomene inexplicabile in jurul Marii Sargaselor. Doi ani mai tarziu, un alt om de presa american, George X. Sand, publica un scurt articol in revista Fate, articol pe care il intitula "Sea Mystery At Our Back Door" si in care facea referire la cateva disparitii ale unor nave si avioane, printre care si celebrul Zbor 19 care avusese loc in 1945. Era pentru prima data cand cineva trasa liniile triunghiului mortii. Totusi, aveau sa treaca inca 12 ani pana cand Vincent Gaddis, un obscur jurnalist de peste ocean, numea misterioasa zona "Triunghiul Mortal al Bermudelor", o denumire care a facut senzatie inca de la aparitia sa in presa, in februarie 1964. Lumea deja incepea sa vorbeasca despre fenomenele bizare din sud-estul Statelor Unite ale Americii iar de aici si pana la aparitia unui adevarat fenomen nu a mai fost decat un pas.


Au urmat cartile lui John Wallace Spencer (Limbo of the Lost) in 1969, si cea a lui Richard Winer (The Devil's Triangle) din 1974, care nu au facut decat sa ridice semne de intrebare si sa augmenteze un fenomen care se afla deja in plina dezvoltare. A pogeul lucrarilor scrise pe tema Triunghiului Bermudelor este legat insa de aparitia in 1974 a cartii intitulata chiar "Triunghiul Bermudelor", volum semnat de Charles Berlitz, un fost angajat al serviciilor speciale din armata SUA. In scrierile sale, Berlitz, un autor recunoscut de altfel pentru pasiunea sa pentru misterele lumii si pentru romanele ce aveau ca subiect Atlantida, Incidentul Roswell, Arca lui Noe, Incidentul Philadelphia sau Apocalipsa, facea un adevarat rechizitoriu al navelor, submarinelor, avioanelor si chiar ale iahturilor si ambarcatiunilor de mici dimensiuni care disparusera vreodata in Triunghiul Bermudelor. Sau, cel putin, despre care sustinea acesta ca disparusera in zona in cauza. Cartea s-a dovedit un best-seller si s-a vandut in peste 20.000.000 de exemplare, aducandu-i lui Charles Berlitz o avere deloc de neglijat, motiv pentru care acesta si-a indreptat atentia si catre un alt "triunghi" celebru, Triunghiul Dragonului din vestul Japoniei, un fel de frate mai mic al celui din Atlantic. Si pentru ca amatorii de castiguri usoare nu au lipsit niciodata, cartile care sa dezbata si chiar sa adauge alte si alte cazuri celor cateva sute mentionate de Berlitz au inceput sa apara cu zecile. Triunghiul Bermudelor devenise deja o afacere de sute de milioane de dolari.

Lawrence David Kusche VS Charles Berlitz
Inainte de a continua periplul nostru printre itele incalcite ale dezinformarii se impune sa spunem si cateva cuvinte despre "parintele" Triunghiului Bermudelor, americanul Charles Berlitz.

Berlitz s-a nascut la New York, la 20 noiembrie 1914, ca nepot al renumitului Maximilien Berlitz, intemeietorul Scolii de Limbi Straine Berlitz. Inca de la varsta adolescentei, tanarul Charles stapanea perfect opt limbi straine, pentru ca la maturitate sa comunice fluent in nu mai putin de 32 de limbi. In fapt, americanul este considerat si astazi, la sase ani de la moartea sa, unul dintre cei mai mari lingvisti din toate timpurile. Dupa ce a absolvit Universitatea Yale, Berlitz a fost recrutat in serviciile speciale ale armatei americane, acolo unde a petrecut aproape 13 ani. Dupa retragere, acesta si-a dedicat timpul cartilor despre fenomene inexplicabile, strangand o suma considerabila din romane cu titluri pompoase si subiecte controversate: Misterele Atlantidei, Misterele lumilor uitate, Apocalipsa 1999, Lumea fenomenelor stranii, Triunghiul Dragonului, Experimentul Philadelphia - Proiectul invizibilitatii, Atlantida - continentul pierdut, acum dezvaluit, asta ca sa numim doar cateva dintre titlurile sale celebre. Marea lovitura a dat-o insa cu "Triunghiul Bermudelor" din 1974, roman care i-a adus pe langa celebritatea internationala si Premiul Dag Hammarskjöld pentru cele peste 20 de milioane de exemplare vandute.


Si totusi, au existat si oameni care au pus la indoiala veridicitatea afirmatiilor lui Berlitz. Unul dintre acestia a fost Lawrence David Kusche, un fost pilot american devenit intre timp bibliotecar in orasul sau natal, Phoenix, Arizona. Fascinat de subiectul tratat atat de generos de Charles Berlitz, Kusche a hotarat sa profite de avantajele serviciului sau si si-a dedicat timpul strangerii de informatii cu privire la incidentele devenite deja celebre in articolele si cartile vremii. Asa cum avea sa afirme ulterior in cartile sale "Misterul Triunghiului Bermudelor - rezolvat"-1975 si "Disparitia Zborului 19" - 1980, americanul a fost surprins sa descopere ca multe dintre cazurile descrise de Berlitz fusesera preluate fara o verificare prealabila de cei mai multi dintre autorii care i-au urmat acestuia, propagand in mass-media un fals grosolan. Nu numai ca unele incidente nu avusesera loc in Triunghiul Bermudelor sau ca altele aveau explicatii cat se poate de normale, dar multe nu se petrecusera niciodata.


Kusche publica la scurt timp dupa succesul enorm al "Trunghiului Bermudelor" al lui Charles Berlitz o lista de concluzii pe care multi nu au luat-o in acel moment in considerare. Timpul avea insa sa ii dea dreptate:
  • Numarul navelor si avioanelor care au disparut in Triunghiul Diavolului nu a fost niciodata mai mare decat in alte parti ale lumii.
  • Acelasi numar a fost voit exagerat, ignorandu-se informatiile pe care autoritatile locale le puteau pune la dispozitie.
  • In Triunghiul Bermudelor au loc dese furtuni tropicale, un fenomen cat se poate de normal de altfel, acesta fiind si principalul motiv al celor cateva disparitii certe.
  • Unele disparitii nu au avut loc niciodata, fapt certificat atat de rapoartele armatei cat si de cele ale autoritatilor portuare. Charles Berlitz si alti autori au ignorat, pur si simplu, datele in care acostarea vaselor era inregistrata in registrele porturilor, acestia anuntandu-le ca disparut.
Concluzia? Legenda Triunghiului Bermudelor a fost una fabricata in mod intentionat, din dorinta de a vinde un subiect senzational, si a fost perpetuata ori din aceleasi motive, ori in necunostinta de cauza.
Kusche aduce in discutie chiar punctul forte al celor care sustin cu tarie existenta unor fenomene inexplicabile intre Miami, Bermude si Puerto Rico, celebrul Zbor 19. Dupa verificarea amanuntita a arhivelor militare de la 1945, americanul a ajuns la concluzia ca disparitia escadrilei de cinci avioane de vanatoare s-a datorat unei furtuni puternice care a dereglat aparatura precara de bord a acestora. Ceea ce nu s-a spus in nicio alta carte despre Triunghiul Bermudelor si Zborul 19, este ca avioanele erau de fapt unele de antrenament, toate fiind ghidate de pilotul principal, locotenentul Charles Taylor. Lipsite de aparatura standard a avioanelor de vanatoare, acestea ar fi zburat haotic pana au ramas fara combustibil. Cel de al saselea avion trimis in cautarea acestora, despre care se spune ca a disparut in acelasi mod, a explodat in realitate din cauza unei defectiuni la unul dintre motoare. Ramasitele celor 5 avioane au fost descoperite la inceputul anilor 90, in apele oceanului, la numai 250 de kilometri de Florida, confirmand spusele lui Larry Kusche.


Un alt caz celebru, reluat de un alt contestatar al lui Berlitz, Howard L. Rosenberg, este cel al navei SS Marine Sulphur Queen, nava a carei disparitie a avut loc la 3 februarie 1963. In opinia lui Charles Berlitz, nava cu un echipaj de 39 de marinari a disparut brusc de pe radar fara a emite macar un semnal SOS. Singura dovada materiala a "volatilizarii" cargoului a fost o vesta de salvare, descoperita in timp ce plutea in deriva, la cateva zile dupa incident. Ce a omis insa sa spuna Berlitz este ca SS Marine Sulphur Queen era, in momentul disparitiei, incarcata cu 15.000 de tone de sulf lichid. Sulful era depozitat in patru containere uriase, fiecare incalzit de o retea de boilere la temperatura de 135 de grade Celsius, ceea ce facea din ambarcatiune o veritabila bomba plutitoare. Berlitz a omis sa mentioneze si raportul pazei de coasta din Honduras, care a mentionat in ziua disparitiei navei SS Marine Sulphur Queen, prezenta unui persistent miros de sulf in zona de coasta. Cel mai probabil, sustine Rosenberg, nava a explodat in urma unei scurgeri de sulf, cea mai mica scanteie fiind capabila sa declanseze dezastrul. Este evident ca intr-o atare situatie, nimeni nu a mai avut timp sa emita vreun semnal SOS iar daca, prin absurd, ar fi existat supravietuitori, acestia nu ar fi avut nicio sansa de salvare in apele intesate de rechini si baracude.


Vom incheia expunerea noastra, desi lista ar putea continua cu zeci de exemple, cu un caz de asemenea celebru, cel al disparitiei submarinului USS Scorpion, in timpul Primului Razboi Mondial. Legenda spuna ca acesta a disparut brusc in Triunghiul Bermudelor, iar informatiile obtinute ulterior de la armata germana, arata fara doar si poate ca acesta nu a fost supus tirului vreunui submarin. In realitate, epava submarinului a fost descoperita de nava USNS Mizar, testele dovedind faptul ca acesta s-a scufundat in urma unei defectiuni tehnice. Mai mult, submarinul a fost identificat la aproape 650 de kilometri distanta de cel mai apropiat punct al Triunghiului Bermudelor.

Conspiratie sau doar simpla dezinformare?
Desi este evidenta dezinformarea masiva in ceea ce priveste realitatea Triunghiului Bermudelor, unii dintre cei care au contestat legendele emise de Berlitz si alti autori au mers chiar mai departe cu supozitiile. De ce autoritatile americane nu au negat niciodata afirmatiile acestora si de ce s-au multumit doar sa declare ca nu recunosc existenta unui Triunghi al Bermudelor, asta abia dupa 1989 de cand, in fapt, nu a mai disparut nicio nava?

Lawrence David Kusche este poate cel mai radical dintre toti si afirma ca subiectul era atat de ridicol incat nici un savant nu si-ar fi patat numele incercand sa demonstreze un adevar atat de evident. De ce ar fi facut-o guvernul SUA?

Nu toti sunt insa de parere cu el. Au existat voci care au sustinut ca atat Triunghiul Bermudelor, cat si Incidentul Roswell sau Experimentul Philadelphia, asta ca sa enumeram doar cateva exemple clasice, nu au fost altceva decat acel celebru "paine si circ" menit sa distraga atentia populatiei de la adevaratele probleme ale natiunii americane. O tacere complice care nu implica in nici un fel autoritatile dar care le rezolva o parte dintre probleme. In fond, toate aceste mistere au aparut in timpul Razboiului Rece, o perioada tulbure in care ecourile conflictelor mascate dintre SUA si URSS razbateau din aproape toate colturile lumii. Poate ca nu intamplator, pozitia SUA vis-a-vis de Triunghiul Bermudelor a venit doar dupa caderea blocului comunist. In fond, subiectul era deja "fumat" iar opinia publica tindea sa dea uitarii disparitiile din ce in ce mai contestate.


Sursa articolului>>>

Un boschetar a ajuns milionar, in urma unui vis initiatic

Un britanic care vreme de 10 ani a trait cersind si dormind pe strazi este astazi recunoscut ca un geniu, dupa ce a compus o simfonie fara a avea vreo pregatire muzicala, si a ajuns milionar.
Stuart Sharp Rexford, astazi in varsta de 67 de ani, a avut viziunea capodoperei sale, dupa ce baiatul sau, Ben, a murit la nastere, in urma cu 35 de ani. Sharp lucra ca barman la Red Lion Inn, un local din Sibbertoft, langa Leicester, cand s-a produs tragedia. In noaptea in care si-a ingropat fiul, britanicul a avut viziunea unei melodii duioase si odihnitoare. "Puteam sa vad intreaga orchestra cum canta si stiam ce are de facut fiecare muzician in parte", marturiseste englezul. Nu avea studii muzicale, nu stia sa scrie sau sa interpreteze partituri, dar muzica pe care o auzea in viziune i s-a parut divina, de parca i-ar fi fost cantata de ingeri, si a hotarat pe loc sa transforme aceste sunete imaginare intr-o simfonie, in memoria baiatului sau pierdut.

In urma complicatiilor medicale suferite la nastere, sotia lui Sharp a stat foarte bolnava vreme de aproape un an in spital. Apoi, dupa ce a iesit din spital, cuplul a adoptat o fetita, Kate, dar Stuart era in continuare extrem de deprimat si nefericit. "Ajunsesem sa beau o sticla de whisky pe zi si stiam ca dacă voi continua asa voi sfarsi mort", se confeseaza britanicul. Singurele momente de alinare pe care le mai avea era atunci cand se gandea la simfonia sa, pe care de fiecare data o auzea la fel de clar precum la inmormantare. "Ma indoiam de sanatatea mea mintala, mai ales ca eram ateu convins", spune Sharp.

Sharp ajunsese sa fie obsedat de simfonie, iar nevasta sa a crezut ca innebunise si i-a recomandat sa viziteze un terapeut. In cele din urma, cuplul s-a despartit, iar englezul a plecat la Londra, unde a trait pe strazi vreme de 10 ani, cersind si muncind cu ziua. Cu toate acestea, nu si-a abandonat niciodata visul si, la un momentdat, a cumparat o chitara acustica si a incercat sa invete sa cante la ea pentru a-si interpreta melodia.

Intr-o noapte, in timp ce dormea in apropierea sediului central BBC, Sharp a fost abordat de cantaretul de jazz Anthony Wade care i-a ascultat povestea, i-a oferit un adapost si l-a ajutat sa-si transcrie muzica, botezata Stuart's Angeli Symphony (Simfonia ingerilor lui Stuart). In mod miraculos, imediat ce simfonia a fost pusa pe partituri, viata lui Sharp s-a schimbat radical - s-a angajat chiar de a doua zi intr-o companie de vanzari unde a avansat lunar pe scara ierarhica, s-a lansat in afaceri cu proprietati si si-a cumparat propria vila, intr-un cartier luxos din centrul Londrei. In mai putin de un an de zile de cand transpusese muzica pe hartie, fostul boschetar ajunsese milionar. In cele din urma, Sharp si-a cumparat un studio profesionist de inregistrari, unde a inceput sa inregistreze simfonia romantica de 40 de minute asa cum a avut-o in timpul viziunii.
In cele din urma, Sharp s-a prezentat cu simfonia la prestigioasa Orchestra Filarmonica din Londra, iar muzicienii de aici, dimpreuna cu numerosi critici au fost uimiti de calitatea acesteia. "Este uimitoare si cu atat mai remarcabila cu cat a fost compusa de catre un neprofesionist", declara recent Alan Wilson, dirijorul Filarmonicii. "Este la fel cum cineva ar face o operatie pe creier impecabila fara sa fi trecut vreodata prin facultatea de medicina - la fel de greu este sa compui o simfonie fara pregatire", mai adauga muzicianul. "Simfonia ingerilor lui Stuart" va fi interpretata in premiera in aceasta toamna la Royal Albert Hall si va face parte de pe coloana sonora a unui film documentar BBC care spune povestea lui Stuart Sharp Rexford.

Sursa articolului>>>

vineri, 13 ianuarie 2012

Vindecarile miraculoase – medicina paranormala

Daca in lumea obscura a vrajitorilor si samanilor se vorbeste de o asa-numita “Magie Verde”, adica o misterioasa (dar eficienta) putere vindecatoare a Naturii, invocata de acestia prin ritualuri de neinteles si o “alchimie” de extracte vegetale, intr-o viziune holistica asupra fiintei umane, in mediul catolic, numeroase vindecari au fost atribuite unor relicve (false). Printre acestea se numara dintele de lapte cazut lui Iisus la varsta de 9 ani, lacrimilor varsate de acelasi Iisus la moartea lui Lazar, si de ce nu, laptelui Fecioarei Maria. Asta ca sa nu mai vorbim despre vindecarile puse (mai recent) pe seama OZN-urilor, adica a obiectelor zburatoare neindentificate sau a ocupantilor acestora.
Daca in lumea obscura a vrajitorilor si samanilor se vorbeste de o asa-numita "Magie Verde", adica o misterioasa (dar eficienta) putere vindecatoare a Naturii, invocata de acestia prin ritualuri de neinteles si o "alchimie" de extracte vegetale, intr-o viziune holistica asupra fiintei umane, in mediul catolic, numeroase vindecari au fost atribuite unor relicve (false). Printre acestea se numara dintele de lapte cazut lui Iisus la varsta de 9 ani, lacrimilor varsate de acelasi Iisus la moartea lui Lazar, si de ce nu, laptelui Fecioarei Maria. Asta ca sa nu mai vorbim despre vindecarile puse (mai recent) pe seama OZN-urilor, adica a obiectelor zburatoare neindentificate sau a ocupantilor acestora.
In 1779, un medic german pe nume Franz Anton Mesmer publica un "memoriu despre descoperirea magnetismului animal" in care avansa teoria existentei unei "influente tacite" intre corpurile ceresti, pamant si corpurile animate. Astfel, agentul universal ar fi fost un fluid care, "insinuat in nervi", ar conferi corpului omenesc proprietati asemanatoare celor ale magnetului. Iar prin simpla dirijare a acestui fluid dupa o anumita metoda s-ar putea vindeca imediat toate bolile.

Cu o bagheta din fier in mana si imbracat intr-un halat de matase, Mesmer isi oficia sedintele de tratament precum iluzionistii de astazi, insotit de nelipsitele asistente (fete frumoase). Pe fundal, in surdina, un cantec de pian. In mijlocul unei incaperi semiluminate era asezat un recipient din care se iteau niste tije de fier; in jurul lui se ingramadeau bolnavii: cei din primul rand aflandu-se in contact direct cu tijele de fier, ceilalti tinandu-i pe primii de mana sau agatati de o franghie umeda, pentru ca fluidul vindecator sa se poata propaga. Conform marturiilor epocii, bolnavii reactionau relativ rapid; incepeau sa tremure si sa scanceasca, apoi cadeau in convulsii. "Tratamentul" venea la final, cand zaceau toti extenuati, si consta in atingeri si pase magnetice.

Devenit o figura de notorietate publica in urma unor presupuse vindecari miraculoase, pe la 1784, la cererea lui Ludovic al XVI-lea, Mesmer (desen, jos)a fost luat "in colimator" de savantii vremii. S-a format o comisie din reprezentanti ai Academiei franceze de Stiinte si ai Facultatii de Medicina, care a analizat cazul si a ajuns la concluzia ca nici vorba de vreun fluid magnetic vindecator. Paranormalul nu intra inca in ecuatie. Va lansa ipoteza existentei unui astfel de fenomen un botanist pe nume Laurent de Jessieu, membru intr-o a doua comisie de analiza a magnetismului lui Mesmer, constatand ca medicul german poate actiona asupra orbilor. Teoria lui insa nu va convinge pe nimeni, magnetizatorul fiind in final expus oprobiului public.


Exista doua definitii ale vindecarii miraculoase, in functie de cel pus sa-i dea o explicatie. Una, cu inechivocabile valente religioase, si cea mai cunoscuta, este aceea de eveniment extraordinar care a antrenat o suspendare a legilor naturii printr-o interventie directa a divinitatii la cererea explicita a bolnavului. Cealalta, cu siguranta mai sceptica si laica (unii risca sa o defineasca de-a dreptul stiintifica), este aceea de intamplare iesita din comun dar normala din punct de vedere statistic, prin urmare perfect justificabila dupa canoanele stiintei moderne. Pornind de la aceasta a doua definitie si potrivit gandirii academice, nu au existat niciodata evenimente care sa nu poata fi explicate intr-un fel sau in altul. Ba chiar, multe fapte, cel mai probabil nu s-au intamplat niciodata sau au fost amplificate enorm de credulitatea populara. Multe sunt rezultatul perceptiilor gresite ale martorilor, sau ale unor alterari ale deja instabilelor echilibre psiho-fizice ale protagonistilor, asta fara a mai lua in calcul si elucubratiile sarlatanilor.

Asadar, atunci cand bineinteles nu este vorba chiar de fraude, totul poate fi pus pe seama unor foarte precise mecanisme fiziologice. Mai precis, pot fi amintite reactiile sistemului imunitar (probabil legate de factori genetici), stabilitatea anumitor tumore, infectiile spontane cu unele virusuri (ar putea fi chiar o explicatie a intamplarilor de la Lourdes, un loc foarte aglomerat) care au ca efect colateral distrugerea celulelor tumorale (de exemplu, virusul pojarului blocheaza anumite neoplazii limfatice). Nu trebuie uitate nici dorinta de a se vindeca a bolnavului si celebrul efect placebo, si rolul acestora in cadrul unui complex, dar determinant joc al sinergiilor. Pe buna dreptate, repeta oamenii de stiinta, nu exista nicio proba concreta a unei vindecari gratie interventiei divine; iar sceptici, din fericire, au existat in toate timpurile. Grecul Polibiu (secolul III i.Ch), de exemplu, scria ca doar o …"prostie fara margini" a oamenilor ar putea considera miraculoase anumite vindecari. In concluzie, pot exista fenomene la limita obisnuitului, dar niciodata contrare legilor naturii.

Oamenii, ne tot spun savantii, au insa obiceiul de a lasa deoparte orice simt critic pusi in fata unor evenimente extraordinare, si nu incearca sa analizeze toate posibilele justificari conventionale inainte de a da crezare "miracolului". Dar tocmai intrucat violeaza ordinea naturii, prioritatea ar trebui sa fie aceea de a incerca in orice chip demolarea unui fapt in aparenta prodigios, facand uz de logica si de cunostintele dobandite. In trecut insa, era suficient sa demonstrezi "normalitatea" martorului pentru ca oamenii sa ia drept "reala" o afirmatie, fara a lua in considerare asadar ipotezele alternative precum sugestia sau iluzia.


Pana nu demult, Biserica interpreta boala in cheia unei pedepse divine: numai un act religios putea s-o vindece: se uita de multe ori ca procentul vindecarilor iesite din comun este foarte similar si la persoane necredincioase, sau care nu au invocat gratia divina si nici nu au participat la vreun ritual religios. Potrivit ateilor, exceptia miracolului este moralmente inacceptabila. De ce Dumenezeu ar fi atat de zgarcit cu propriile gratii? De ce alege un om si nu altul? In fine, miracolele sunt atat de putine raportat la "cerere", incat nu exista o logica aparenta a "acordarii" lor, ci doar o selectie arbitrara si destul de dubioasa. Statistica apoi (in masura in care analizeaza un esantion mare de subiecti), poate oferi si ea o mana de ajutor in evaluarea evenimentelor pe care noi le numim extraordinare, consecinta a faptului ca suntem obisnuiti sa ne raportam la experientele unui numar redus de indivizi. Cu alte cuvinte, este "normal" sa se intample si evenimente iesite din comun: in realitate ele au loc mult mai des decat se crede.
Locul unde nu s-a intamplat nimic
Daca luam ca exemplu cazul Lourdes, putem observa ca in 150 de ani de istorie au fost recunoscute aici 67 de vindecari; acestea, raportat la numarul pelerinilor bolnavi, dau un raport de 1 la 300.000 (cu o semnificativa diminuare a miracolelor in ultimii ani gratie progreselor din medicina si controalelor mai riguroase). Vindecarile spontane sunt recunoscute intr-un caz din 10.000, iar acest lucru sugereaza de fapt spun scepticii, ca la Lourdes nu se intampla de fapt nimic iesit din comun. Comisiile chemate apoi sa evalueze exceptionalul unui caz medical sunt compuse exclusiv din catolici practicanti, ceea ce spune ceva despre impartialitatea judecatii finale.

Si oricum, nu e suficient ca o mana de oameni de stiinta sa ateste ca un eveniment este "miraculos". De asemenea, nu exista nici controale serioase asupra bolnavului, pentru a se stabili daca el urmeaza un tratament sau cat de grava e boala; prin urmare, din incompetenta, faptele uneori sunt evaluate incorect, uneori pe baza unor informatii medicale atat de putine incat prudenta (si bunul simt) ar sugera imposibilitatea lansarii oricarui verdict. Ca atare, scepticii suspecteaza ca, in realitate "miracolul" nu ar fi altceva decat un important instrument politic al Bisericii, utilizat pentru intarirea propriilor reguli sau pentru combaterea curentelor politice nefavorabile; in sprijinul acestei teorii sunt aduse nenumaratele "lacrimari", urmate de vindecari miraculoase, survenite in 1948, cand Vaticanul avea nevoie de protectie in fata demonilor comunismului.

Organismul uman are asadar reactii fiziologice foarte precise, corelabile si finalizate. De multe ori nu este nici macar nevoie de obiecte si comportamente in masura sa-l convinga pe pacient de valoarea lor terapeutica pentru a declansa in el asa-numitelor efecte taumaturgice. La un moment dat, se faceau chiar teste de "imaginare" a bolii, in cadrul carora pacientul era pus sa deseneze cu creionul pe hartie cum o percepe. In functie de tipul figurii desenate (de exemplu scorpion pentru neoplazii sau cochilie pentru fazele pe cale de vindecare), evident interpretate in mod oportun, specialistii in vindecari puteau intelege nu numai starea clinica a pacientului, dar si sa lanseze ipoteza, in cunostinta de cauza, ca exista o legatura atat de stransa intre minte si trup incat ii perminte mintii sa sondeze trupul "in intimitate".

Ceea ce, apoi, pare logic daca ne gandim ca fenomenul s-a demonstrat ca functioneaza si in sens invers. Daca stari emotionale negative pot cauza imbolnaviri, dintr-o scadere a imunitatii provocata de stres, atunci organismul insusi poate actiona in sens pozitiv si s-a confirmat faptul ca exista o legatura stransa intre anumite reactii biochimice capabile sa genereze simptome fizice reale (de exemplu arsuri la nivelul pielii cauzate de un obiect rece din convingerea subiectului ca se gaseaste in fata a ceva extrem de fierbinte). Chiar stigmatele sfintilor ar putea avea o asemenea explicatie laica, fiind create de mintea umana. Unii spun ca acest lucru este demonstrat de Padre Pio, ale carui insemne sangerii au disparut in clipa mortii, adica in urma disparitiei tensiunii emotionale (foto, jos).


Pe la 1600, un anume R. Burton scria ca "…un sarlatan produce mai multe vindecari decat un medic rational pentru ca bolnavul are incredere in el". Asadar sugestia, indusa de persoane carismatice sau de ritualuri paranormale sau religioase, vointa de a trai si o stare de pozitivitate psihologica pot cu adevarat sa schimbe cursul evenimentelor. Nu degeaba, in trecut, regii si faraonii erau considerati taumaturgi, lumea fiind convinsa de esenta lor divina. Se pare ca in secolul I era noastra un suveran ar fi redat vederea unui orb si ar fi redat mobilitatea unei maini paralizate. Pe-atunci insa, anumite boli nervoase precum paralizia, surditatea sau orbirea isterica nu erau recunoscute ca boli si este usor de intuit cum in astfel de cazuri puterea efectului placebo si a sugestiei pareau cu adevarat miraculoase.

Iata cum, credinta, dupa cum o atesta numeroase vindecari neasteptate survenite in timpul unor intense cicluri de rugaciune, poate deveni in anumite conditii o terapie medicala valabila.







Deochiul - privirea care secatuieste

Te intorci de la o scurta intalnire cu colegii din alte birouri. Te-ai dus sanatos si te-ai intors ca vai de tine: o durere de cap izbucnita ca din senin iti sfredeleste tamplele, te simti ametit si lipsit de putere. Ce naiba-i asta? Daca lucrezi intr-un colectiv mai mare, unde ai si colege mai in varsta, exista o mare probabilitate ca una din ele sa-ti puna diagnosticul pe loc: ai fost deochiat. Daca ai noroc, poate tot una dintre colegele mai mature si cu experienta iti administreaza si tratamentul. Si, lucru curios, uneori chiar iti trece.
Efect placebo? Sa fie oare vorba despre faptul, constatat empiric de noi toti, ca atunci cand cineva se ocupa de tine, cu grija si afectiune, te simti mai bine, indiferent ce-ai avea? Dar, de fapt, ce ai avut? Exista cu adevarat acest ciudat fenomen - imbolnavirea subita, ca urmare a unei priviri "toxice" - numit deochi?
Credinta in deochi sub o forma inrudita cu cea existenta la noi dainuie din timpuri stravechi in tot spatiul mediteranean. In Grecia, in Turcia, in Spania si Italia, in tarile Orientului Mijlociu, teama de o privire malefica este atat de raspandita, incat a dat nastere unui intreg folclor, de la legende si explicatii paranormale, pana la tratamentele preventive si curative, cu gesturi si obiecte protectoare, descantece si vraji cu taciuni aprinsi.
Asa cum este el inteles in credintele populare, deochiul ar implica un transfer misterios de energii necunoscute intre cel ce deoache si victima sa. Unii il considera pur si simplu un fenomen paranormal - el exista, dar nu poate fi explicat in termenii cunosterii stiintifice actuale. Cel mult, poate fi explicat in termeni de magie. Altii, pozitivistii sceptici, il explica - fara dovezi stiintifice, dar intr-un spirit stiintific -, ca pe o influenta de natura energetica asupra organismului victimei si vorbesc despre unde cerebrale, despre curentii bioelectrici ai corpului sau ceva asemanator, incercand sa impace inca-necunoscutul cu ceea ce e deja cunoscut in oarecare masura. Realitatea este ca, deocamdata, nimeni nu stie ce este cu adevarat deochiul, dar multi cred in el, atribuind cu usurinta o stare de rau, aparuta subit, acestui enigmatic fenomen.
Interesant este faptul ca e vorba despre un rau facut fara intentie; persona care deoache poate sa nu fie neaparat rauvoitoare. Curioasa este si distinctia care se face in sudul Italiei intre deochiul provocat de laude si admiratie, numit mal occhio, si un soi special de vatamare, numit jettatura (aruncare, azvarlire); se considera ca oamenii capabili de asa ceva (jettatori) se nasc cu capacitatea de a arunca, fara intentie, priviri nocive, asemeni unor proiectii sau radiatii daunatoare.
Se spune ca papa Pius al IX-lea, eroul celui mai lung pontificat din istorie (32 de ani, 1846 - 1878), era considerat, la vremea sa, un jettatore, iar credinciosii primiti in audienta, desi emotionati la culme de intalnirea cu loctiitorul lui Dumnezeu pe Pamant, nu uitau sa faca, in acelasi timp, la spate, cu mana, gesturi de aparare impotriva deochiului.
Prea vechi pentru a putea fi pe deplin explicat (deocamdata)
Aproape in toate regiunile unde exista credinta in deochi, el este privit ca un soi de efect secundar al unei priviri invidioase ori doar admirative si staruitoare sau al unei laude aduse de cineva. Chiar si azi, multe mamici pot spune povesti adevarate despre felul in care si-au scos la plimbare copilasul sanatos-tun; pe drum, cineva l-a admirat si laudat, iar la intoarcerea acasa, peste o ora-doua, copilul a inceput sa planga si sa vomite.
Oricum, credinta e foarte veche; deochiul sau ochiul rau (ayin ha'ra) este mentionat si in Vechiul si in Noul Testament, si nu numai o data. "Nu mânca pâinea celui ce se uită cu ochi răi şi nu pofti bucatele lui." (Pildele lui Solomon, 23:6) ; "Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile; adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea - toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om". (Marcu 7:21-23).
Uimiti de larga raspandire a acestor conceptii, multi specialisti au studiat profund fenomenul, incercand sa inteleaga cauzele pentru care oamenii sunt atat de convinsi de existenta unui asemenea rau. Din secolul al XIX-lea dateaza un text clasic Deochiul: originile si manifestarile superstitiei, de Frederick Thomas Elworthy, iar mai recent, profesorul Alan Dundes, de la Universitatea din Berkeley, SUA, care se ocupa in mod deosebit de interpretarea folclorului, a publicat studii referitoare la acesta credinta, inclusiv implicatiile psihologice care ar sta la baza ei.

Dundes (foto, stanga) este autorul unui punct de vedere original asupra fenomenului, bazat pe opozitia dintre umed si uscat (asa se si intituleaza un studiu academic publicat de el: Wet and Dry: The Evil Eye). Dundes considera ca credinta in deochi ar avea origine indo-europeana si semitica si ca nu ar fi existat in America, in insulele Pacificului, in Asia, Africa subsahariana ori Australia pana la contactul acestor civilizatii cu europenii. El emite interesanta ipoteza ca la temelia credintei in deochi ar sta opozitia dintre umezeala sau apa, ca expresie a vietii si uscaciunea asociata mortii. Astfel, adevaratul rau pe care cel ce deoache il face victimei sale ar fi faptul ca il "seaca", il usuca, lipsindu-l de fluidele necesare vietii. Atinsi de privirea ochiului celui rau, copilasii incep sa vomite, mamelor care alapteaza le seaca laptele, la fel si vacilor sau altor animale care dau lapte; pomii fructiferi se usuca, iar barbatii devin neputinciosi.
Prof. Dundes vede aici o legatura intre teama de secarea provocata de deochi si originea mitului in regiunile desertice ale Orientului Mijlociu unde, in vremurile de inceput ale agriculturii, seceta reprezenta cea mai mare amenintare la la adresa recoltelor si, implicit, la supravietuirea unei comunitati umane. De aici, mitul pare sa se fi raspandit spre est pana in India, spre vest pana in peninsula Iberica, spre nord pana in regiunea scandinava si spre sud pana in Maghreb. Printre locuitorii Chinei, ai Coreei, ai Indoneziei si Thailandei, printre aborigenii australieni si populatia maori din Noua Zeelanda, in Africa subsahariana si printre nativii din America de Nord si cea de Sud, superstitiile privitoare la deochi nu existau. In America de Sud, conceptia e raspandita azi ca urmare a colonizarii masive de catre spanioli si portughezi, care au ajuns in America aducand cu ei credinta in deochi, puternic inradacinata in Peninsula Iberica.
Ceva-ceva o fi adevarat: printre evrei este raspandita credinta ca pestii ar fi imuni la deochi, deoarece traiesc in apa - un argument neasteptat in sprijinul teoriei profesoruilui Dundes referitoare la deochiul care "usuca".
Cine pe cine deoache?
Desi multi se pot naste cu darul deochiului, superstitia populara atribuie acest "dar" mai cu sema anumitor categorii de persoane, mai susceptibile de a face rau altora printr-o singura privire. Astfel, cei mai primejdiosi erau socotiti:
  • oamenii invidiosi (chiar daca nici ei insisi nu erau constienti de invidia pe care o nutreau)
  • cei care laudau copiii
  • persoanele cu ochi verzi ori albastri (aici se regasesc, dupa spusele specialistilor, niste conceptii xenofobe/rasiste prezente in randul populatiilor mediteraneene, la care predominau ochii de culoare inchisa; "strainul", demascat prin insasi infatisarea sa diferita de a populatiei locale, era privit oricum cu suspiciune, ca un potential dusman);
  • femeile fara copii: intr-o vreme cand a avea copii era ceva firesc, iar a nu avea era considerat o pedeapsa, se credea ca femeile "sterpe" puteau, din invidie fata de familiile cu copii, sa-i deoache pe membrii acestora.

    Si, cu toate ca orice om putea, la un moment dat, sa aiba ghinionul de a intercepta o privire care sa-l deoache, se credea ca vulnerabili erau indeosebi copiii, mamele care alaptau, animalele care dadeau lapte - precum caprele si vacile - si pomii fructiferi.

    Daca exista, cum ne aparam de el?
    Principiul medical "E mai usor sa previi decat sa vindeci" este utilizat din plin cand e vorba despre deochi, de unde si remarcabila raspandire a metodelor de prevenire a nefastului "eveniment". Printre cele mai populare metode de a preveni deochiul se numara:
  • Gesturi protectoare: adesea, sunt gesturi care au o legatura cu reproducerea, cu fertilitatea, dupa cum afirma numerosi experti. Daca deochiul este un pericol pentru sanatate, implicit pentru viata, el trebuie contracarat prin gesturi care semnifica, in ultima instanta, viata, perpetuarea ei. De unde gesturile cunoscute in Italia ca mano cornuto (semnificatia este, dupa diversi autori, cea a coarnelor de taur, taurul fiind un stravechi simbol al fertilitatii; sau luna noua - Luna fiind considerata, in multe culturi, o divinitate protectoare a copilasilor, a mamelor, a animalelor domestice… ) si mano fico (degetul mare trecut printre aratator si mijlociu - dupa cercetatorii care au studiat fenomenul, gestul ar trimite, de asemenea, la actul sexual); 
  • Protectii verbale: negarea calitatilor pentru care copilul, de pilda, a fost laudat de cineva; rostirea unor formule speciale (de genul "Sa nu-i fie de deochi!);
  • Actiuni precum scuiparea asupra celui laudat (mai ales copii, cei mai vulnerabili la deochi); iata, o conotatie interesanta: a scuipa asupra cuiva poate insemna (din perspectiva teoriei propuse de Dundes) ca ii redai apa pe care, altfel, ar fi in pericol s-o piarda din pricina deochiului;
  • "Uratirea" intentionata (si mai degraba simbolica) a copiilor, pentru a nu fi laudati ori priviti cu admiratie excesiva sau cu invidie; de aici, obiceiul, intalnit des in India si Bangladesh, dar si prin Orientul Mijlociu sau Balcani, de a face copiilor "benghiuri" de fard negru, funingine sau praf pe fata.
  • Purtarea unor obiecte protectoare (cu rol apotropaic, cum il numesc specialistii, adica de indepartare a raului). In Orientul Mijlociu, cel mai popular astfel de talisman este cel de forma unui ochi, a carui privire nemiscata ar contracara, se crede, efectele unei priviri nefaste aruncte de cineva care deoache. In Turcia, aceste amulete, confectionate traditional din sticla alba si albastra, sau ceramica ori lemn vopsit, mai nou si din plastic, sunt numite nazar boncuğu si se intalnesc la tot pasul: se vand cu miile ca suveniruri turistice, sunt purtate de oameni si de animalele domestice, sunt agatate in masini, sunt zugravite pana si pe avioane. Tot in Orientul Mijlociu este extrem de populara amuleta hamsa ("cinci", in araba, pentru ca e vorba despre mana cu cinci degete) - numita de musulmani Mana Fatimei (Fatima - fiica profetului Mahomed), iar de evrei Mana lui Miriam (Miriam - sora profetilor Moise si Aaron), amuleta reprezinta o mana deschisa, avand in palma un ochi.

    • In Italia este purtata de baieti si barbati, ca amuleta protectoare impotriva deochiului, cornicello, un mic pandantiv in forma de corn, confectionat traditional din coral rosu, dar si din aur sau argint, din sticla ori material plastic. Istoricii afirma ca o amuleta asemanatoare era purtata inca din vremea romanilor antici, cand era numita fascina, si ca ar implica un simbolism falic, ca expresie a fertilitatii menite sa invinga primejdia reprezentata de deochi.
    • Larg utilizate, de asemenea (aici ne aflam pe un teren cunoscut, caci si la noi se intalnesc asemenea "amulete") sunt panglicile ori snururile de culoare rosie (rosu, adica sange, adica viata, dupa interpretarea traditionala pe care o dau etnologii).
    • Potcoava - tot "ceva" in forma de corn de luna (vezi mai sus); oglinjoare (care reflecta, "trimit inapoi" privirea malefica), seminte ori pietre semipretioase cu un desen concentric, sugerand ochiul. Lumea e plina de obiecte menite sa ne apere de raul neinteles, dar adesea violent, provocat de deochi.
      Daca, totusi, farmecele protectoare nu si-au facut efectul (sau cineva s-a trezit neprotejat fata in fata cu o persoana care deoache), se trece la tratamentele curative - cele destinate sa vindece raul. Tratamentele anti-deochi sunt si ele fascinante; de fapt, intreg fenomenul e atat de complex, atat de bogat in amanunte, incat a devenit un captivant obiect de studiu pentru numerosi etnologi, antropologi, istorici ai religiilor, medici etc., intrigati de larga lui raspandire si de aspectele sale pline de semnificatii adesea neintelese, ce trimit la credinte si practici foarte vechi, nascute in copilaria omenirii.
      Tratamentele implica mai intotdeauna apa; de la regiune la regiune, joaca un rol uleiul de masline turnat in apa, taciunii aprinsi (sau, in vremurile mai recente, chibriturile) ce vor fi stinsi in apa; ceara picurata, de asemenea, in apa; in unele locuri, farmecele presupun spargerea unui ou (Mexic), aprinderea unei flacari cu al carei fum este afumat cel suspect de a fi fost deocheat (India), iar in Iran se folosesc semintele unei plante (Peganum harmala) care, aruncate pe carbuni aprinsi, pocnesc si se sparg, imprastiind un fum mirositor cu care sunt afumati cei deocheati. Se spune ca, uneori, ritualul se desfasoara, preventiv, si in restaurante, unde cei prezenti sunt expusi privirii multor straini.
      Aceste actiuni sunt insotite de descantece si/sau rugaciuni; dupa felul in care reactioneaza nu numai victima, ci si tamaduitorul, se poate spune daca a fost vorba intr-adevar de deochi. In Romania, la fel ca si in Grecia, faptul ca acela care descanta incepe sa caste e un semn sigur ca a fost vorba cu adevarat despre deochi. Ce o fi cu adevarat acest deochi, ce interactiuni tainice si neintelese, intre victima si nefericitul nascut cu darul deochiului presupune el, nu stim inca. Dincolo de superstitie, e posibil sa existe o realitate inca necunoscuta si nedovedita. Poate ca, la fel ca in cazul multor alte fenomene paranormale, adevarul exista undeva, dincolo de noi - de intelegerea noastra din acest moment.

    Sursa articolului>>>

joi, 12 ianuarie 2012

Bucegi, zona vieții veșnice!

 
 


In muntii Bucegi exista o zona de un kilometru patrat in care organismul nu oboseste, iar functiile fizico-chimice se revigoreaza brusc * Specialistii spun ca avem de-a face cu legendarul loc dintre cer si pamant.
 
 

In 1999, un institut de cercetari particular din Bucuresti, angajat de o firma straina pentru a studia subteranul unei zone din Bucegi, a gasit ceva care poate fi asimilat cu legendara “Gura de Rai”. E vorba despre o panta cu o suprafata de aproximativ un kilometru patrat, unde se manifesta o anomalie magnetica atipica, dupa cum o definesc specialistii, zona care are efecte benefice uluitoare asupra organismului uman. Este, foarte probabil, cea mai ciudata descoperire facuta vreodata in Romania.
In traditia populara romaneasca, Gura de Rai este un mediu intre cer si pamant cu un caracter sacru, un drum spre Rai, un loc benefic. Ca pozitionare geografica, Gura de Rai este situata pe un picior de munte si se deschide intr-o pajiste inalta sau un gol de munte. Conform “Mitologiei Romane”, cartea lui Romulus Vulcanescu, Gura de Rai este sinonima cu “plaiul”, iar autorul considera ca acestor zone mirifice li se releva caracterul sacru si prin titulatura mitropolitilor romani, denumiti “exarhi ai plaiurilor”. Romulus Vulcanescu subliniaza ca in zona Gurilor de Rai s-au incuibat cu timpul Nedeiele, sarbatori populare si institutii complexe etnoculturale satesti cu implicatii mitologice.
Sabina Ispas, cercetator la Institutul de Etnografie si Folclor, considera ca termenul de “Gura de Rai” exprima o realitate simbolica a sacrului si una metaforica, in poezia populara, ca imagine artistica a atingerii armoniei absolute. Cu alte cuvinte este vorba doar despre o traditie populara, fara o baza in realitatea concreta, palpabila.
Locul in care organismul nu oboseste
Acestor date li s-a adaugat insa si o imagine fizica, concreta, a unei “Guri de Rai”, un loc cu o suprafata de aproximativ un kilometru patrat, care are efecte terapeutice exceptionale asupra organismului uman. In 1999, Institutul particular de cercetare “Terra” a fost angajat de o firma romano-franceza sa studieze o zona din Bucegi, situata in apropierea Pesterii Ialomicioara. Societatea era interesata de stabilirea detaliilor din subsolul acestei zone si a oportunitatii de a construi un complex hotelier. La studiu au participat specialisti din mai multe domenii, in special fizicieni si geofizicieni. Cercetarile s-au facut cu aparatura de geodetectie.
Dupa mai multe zile de urcat si coborat pe acele coclauri pentru sondaje, geofizicianul Dumitru Stanica, unul dintre membrii echipei, a descoperit ceva senzational in preajma varfului Doamnei: ajuns intr-un anume loc, i-a disparut oboseala.
“Ne-am speriat cand ne-a strigat alertat, nu stiam ce s-a intamplat. Evident ca am privit cu neincredere fenomenul, la inceput. In timp insa am constatat, pe propria noastra piele, ca el este real. Abia apoi am demarat investigatiile asupra acestui loc”, spune Vasile Rudan, coordonatorul echipei.
Primul stadiu al investigatiilor a constat in verificarea tuturor versantilor din zona. “Am constatat ca oricat ai urca, oricat de obosit ai fi dupa mers, in momentul in care ai ajuns in zona respectiva dispare oboseala, lucru care nu se manifesta pe alti versanti. Este vorba de o revigorare a functiilor fizico-chimice cu o rapiditate iesita din comun”, declara Dumitru Stanica.
O anomalie geomagnetica atipica
A doua faza a constat in testarea medicala. A fost adus un medic, care a verificat tensiunea fiecarui subiect care urca panta cu “ciudatenii”. Testele medicale au fost reluate si pe o alta culme din apropiere, cu o inaltime aproximativ similara. Rezultatele au condus catre o singura concluzie: in zona cu pricina, exclusiv, se intampla ceva deosebit. Nu numai ca ritmul cardiac isi revine uluitor de repede, desi urcusul se face pe o panta abrupta, dar oamenii in varsta care au fost supusi testelor au declarat o stare de bine general cand stau in acel loc.
S-a trecut apoi la testarea zonei prin magnetometrie diferentiala, respectiv radiografierea subsolului cu aparate de tip Partington, care pot masura, printre altele, magnetismul Pamantului. Asa a fost depistata o anomalie magnetica atipica, pe o suprafata de aproximativ un kilometru patrat.
“Anomaliile geomagnetice cunoscute de specialistii din domeniu apar in rupturile de falii, in reflexii ale scoartei terestre sau in alte asemenea fenomene geologice care se inregistreaza intr-o forma atipica pe diagrame. Aici e vorba insa despre ceva necunoscut, un profil al diagramelor pe care nici profesorul Stanica, unul dintre cei mai buni geofizicieni de la noi, nu a stiut sa-l interpreteze. In acel moment am facut legatura cu alt gen de anomalii atipice, pe care le cercetam de mai mult timp si care se manifesta printr-o emisie de radiatii patogene, inca ramase cu o origine necunoscuta”, ne-a spus Vasile Rudan.
De la coltii dragonului la retelele malefice Hartmann
Problema zonelor geopatogene – sau a anomaliilor magnetice atipice malefice – a fost ridicata de Institutul “Terra” cu mai multi ani in urma. Un nod geopatogen inseamna un loc in care se manifesta fenomene de natura necunoscuta care sunt ostile vietii.Trebuie mentionat insa ca existenta acestor zone “rele” este cunoscuta de societatea omeneasca de foarte mult timp.
In China antica, spre exemplu, nimeni nu avea voie sa construiasca o locuinta pana ce zona nu era testata de specialistii imperiali, oameni inzestrati cu capacitati paranormale, pentru a vedea daca subsolul are sau nu are “coltii dragonului”. Daca acesti “colti” subpamanteni erau detectati de functionarii imperiali, locul respectiv era etichetat malefic, pe el nu se putea construi nici o casa.
Pornind de la aceeasi idee, in perioada interbelica, o serie de experiente dintr-un orasel din Elvetia au condus la teoria “Retelelor Hartmann”.
Doctorul Ernst Hartmann a observat ca soarecii aflati intr-o anumita incapere stateau grupati dupa directia liniilor si nodurilor unei retele invizibile. Aceiasi soareci se comportau insa normal intr-o incapere diferita. Acest tip de reactie al animalelor i-a dat de gandit si astfel a inceput sa studieze fenomenul si sa traga concluzii interesante. Conform teoriei Hartmann, interiorul scoartei terestre ascunde retele longitudinale si latitudinale malefice. Fenomenul se manifesta insa ca atare doar in nodurile de la intretaierea acestor retele.
Armata este interesata de subiect
“Descoperirea absolut intamplatoare a zonei benefice din Bucegi, “Gura de Rai” in traditie populara, vine sa rotunjeasca ceea ce stiam pana acum despre anomaliile magnetice atipice. In primul rand ne intareste ideea ca nimic din ceea ce avem lasat ca memorie colectiva prin folclor nu este gratuit, are cel putin un sambure de adevar”, declara Vasile Rudan.
“Ceea ce am gasit noi in Bucegi are o dispozitie geografica identica cu cea descrisa in folclor. In al doilea rand, stim acum ce si cum sa cautam. Pe diagrame, harti ale subsolului, profilele micromagnetice ale zonelor malefice, despre care avem mai multe date, sunt ascutite, pe cand cele ale zonei benefice sunt liniare, aproape drepte. Timp de mai multi ani am fost ocupati cu alte proiecte de cercetare si am suspendat investigatiile din Bucegi, dar intentionam sa reluam cercetarile si sa facem chiar o demonstratie publica. Apoi vom largi zona investigatiilor, deoarece avem semnale ca asemenea locuri deosebite se mai gasesc, cel putin in zona Masivului Retezat.
Interesant este faptul ca din informatiile de pana acum rezulta ca fiecarei zone malefice trebuie sa ii corespunda, undeva in apropiere, o zona benefica, la o distanta de cel mult cateva sute de metri. Deocamdata nu vom divulga locatia exacta”, spune Rudan.
Acesta mai sustine ca, pe tema cercetarii anomaliilor magnetice atipice din Romania, bune sau rele, urmeaza sa apara o carte si ca Ministerul Apararii se arata foarte interesat de acest domeniu. Cercetatorii de la Institutul “Terra” spera sa se realizeze, cu concursul Armatei, o harta a Romaniei care sa puna in evidenta aceste zone iesite din comun.
Proiectul Constiintei Globale
In ideea existentei unor legaturi de natura spirituala foarte putin cunoscuta intre om si Pamant se inscrie si proiectul Constiintei Globale. Proiectul Constiintei Globale a luat fiinta in anul 1998, fiind instalate, cu o dispersie mondiala, echipamente electronice interconectate in retea, cu centrul la Princeton, SUA.
Reteaua de generatoare aleatorii arata aparitia unor anomalii in functionare in timpul unor evenimente ce afecteaza milioane de persoane. In general, aceasta constiinta globala a omenirii comunica cu Terra. Planeta anunta din timp orice catastrofa care urmeaza sa se produca. Acest comportament nu poate fi atribuit fizicii clasice. Pana in prezent, au fost amplasate 65 de generatoare numerice aleatoare in intreaga lume.
Anticiparea evenimentelor
Cercetatorii au observat ca in timpul unor evenimente la nivel global, diagramele sunt deviate de la pozitia normala, iar schimbarile apar uneori chiar inainte de producerea evenimentelor. In cazul cutremurului si valurilor uriase din Asia, in 2005, deviatiile au fost anticipate cu peste 20 de ore inaintea producerii tragicului eveniment.
“Initiatorii proiectului spun ca este prematur sa se discute despre o aplicatie practica a acestui fenomen. Chiar daca se stie ca ceva grav se va intampla, nu se stie ce anume se va intampla, unde si cand. Probabil ca dupa ce vor fi instalate mai multe sisteme, in jur de 100, se va putea identifica si zona expusa. Vom analiza toate inregistrarile, pentru a vedea cum s-a propagat unda emotionala”, a spus Adrian Patrut, cel care supravegheaza singura unitate de acest fel din Romania.
Potrivit cercetatorului clujean, acest fenomen este recunoscut de peste 40 de ani, dar acum s-a incercat verificarea acestei teorii la o scara mai mare, cu mai multe persoane. Ideea a fost verificata pe teritoriul SUA, iar din 1998, prin proiectul psihologului Roger Nelson, s-a trecut la montarea de echipamente pe toate continentele. In prezent, proiectul este coordonat la Centrul PCG, desprins din Universitatea din Princeton.
“Este clar ca lumea fizicii si cea a spiritului uman sunt legate, aceste experimente o dovedesc, dar inca nu putem sti cum se intampla aceasta”, a mai spus Adrain Patrut.
Zonele geopatogene genereaza cancer
In Romania, aceste lucruri se studiaza inca de la sfarsitul anilor ’80, adica de peste 20 de ani. Experientele romanesti au condus catre ideea ca zonele geopatogene sunt reale, focarele geopatogene emit radiatii de alta natura decat cele cunoscute, daunatoare organismelor vii, dar ca aceste focare nu sunt constituite in nodurile retelelor Hartmann, adica nu au o dispunere geometrica, regulata in structura scoartei. In urma experientelor din Romania, s-a tras concluzia ca un om care locuieste intr-o asemenea zona timp de zece luni este predispus, in faza incipienta, la insomnie, apoi apare starea de greata, cefaleea, disfunctii ale muschilor inimii, puls aritmic, fibrilatie, contractii musculare dese si intense. In ultima faza apare cancerul. Chirurgul Nicolae Constantinescu a identificat chiar familii intregi bolnave de cancer, ale caror locuinte au fost construite pe asemenea locuri geopatogene.
 



Promovare Site - Top123.ro